Lecturi alternative din romanul românesc modern

Devine tot mai dificil să gîndim literatura în termenii oricărei obligativități. Nimic nu face literatura mai puțin frecventabilă ca listele canonice gîndite în sensul acesta: liste de lecturi fundamentale, majore, formatoare etc. Asta se întîmplă și pentru că, odată fixate, ele par să împlinească o singură funcție (mai ales de a legitima un curent didactic), dar și pentru că orice e impus devine dintr-o dată neinteresant. Orice altă lectură în afara celor formatoare pare să formeze mai mult și mai real.

În ceea ce mă privește, încă din liceu am preferat autoare și autori care nu făceau parte din nici un pachet oferit drept fundamental, am citit Christa Wolf, Goffredo Parise, Ernesto Sábato sau Susan Sontag fără să le pun cărțile în vreo ordine anume, fără nici un scop și fără să știu că vor fi fundamentale cărțile lor pentru felul în care văd literatura. Mai mult, ideea de lecturi fundamentale mi se pare cît se poate de periculoasă în lumea de azi, dincolo de faptul că nu ține cont de realitatea producției literare (milioane de cărți publicate în culturile lumii, dependente toate de traducerile din culturi-țintă care mai de care mai capricioase).

Căci, mai exact, care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral? Dacă da, în direcția cărei morale? Să creeze caractere puternice? Dacă da, pentru ce anume? Cred că lecturile formatoare trebuie să ne învețe în primul rînd să punem sub semnul întrebării structurile pentru care ne pregătesc în același timp.

De aceea mă voi limita foarte clar la o anumită perioadă (perioada modernă și modernismul literar inclusiv), la o anumită cultură (cultura română) și la un fel de literatură (ca să preiau termenul lui Alastair Fowler din Kinds of Literature), la roman. Pe scurt, voi încerca să propun cîteva lecturi fundamentale astăzi din romanul românesc de pînă la perioada comunistă. Atît pentru că cu asta ne-am ocupat în ultimii ani extensiv la revista Transilvania, prin Muzeul Digital al Romanului Românesc, cît și pentru că în această perioadă e cea mai mare concentrație de autori canonici la nivel didactic și general cultural – de la Ioan Slavici la Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mircea Eliade –, și cred că ceea ce se poate face astăzi pentru lărgirea și chestionarea acestui cerc restrîns de nume hipercanonice este exact găsirea unor alte romane de propus ca lecturi formatoare sau fundamentale pentru tinerii de azi.

Canon & entertainment

Într-un eseu destul de faimos în lumea academică, „World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age”, David Damrosch propunea, în 2006, o perspectivă tripartită asupra „canonului” literar. Există, spunea el, un „hipercanon”, un agregat de autoare și autori care au căpătat un statut extrem de impunător în istoria literaturii și care, odată cu trecerea timpului, cîștigă și mai mult „capital cultural”, plasîndu-se în poziții „sacre”. Există, apoi, conform logicii lui Damrosch, un „contracanon” format din autoare și autori care contestă – mai ales din poziții subalterne – poziția acestor sfinți cultural hipercanonici. În fine, în al treilea rînd, există în logica asta un „canon umbră” în care intră mulți autori care au deținut poziții importante în cîmpul literaturilor naționale sau al literaturii globale, dar care – datorită impunerii lor forțate în aceste poziții – și-au pierdut în timp orice poziție canonică.

Cred că e ușor să ne dăm seama care sînt în literatura română aceste poziții. Aș zice că hipercanonul pornește de la Eminescu și merge pînă la Marin Preda și Nichita Stănescu – și poate chiar Mircea Cărtărescu are toate șansele să poată fi definit astfel. Iar contracanonul poate veni să lărgească felul în care înțelegem pluralismul literaturii. Pe de altă parte, cum zice și Damrosch, deseori contracanonul nu face decît să sporească puterea hipercanonului.

O altă împărțire de actualitate a literaturii – mai ales în dezvoltarea ei modernă –, pornind de la funcția pe care o deține ea în societate, a fost propusă de Galin Tihanov într-o carte apărută la Stanford University Press, The Birth and Death of Literary Theory. Oricît de simplificat voi prezenta lucrurile, cred că e extrem de utilă împărțirea lui: el spune că literatura a deținut o funcție politică în romantism, una estetică în modernism și deține una de entertainment în societatea contemporană.

Evident, Tihanov nu crede în puritatea acestei împărțiri – literatura are și astăzi un rol politic evident și există și evaluări estetice ale ei în lumea contemporană. Dar ce observă e mai ales felul în care gîndirea literaturii s-a făcut în raport cu aceste funcții pe care ea le-a deținut. De aceea, aș urmări în literatura română cîteva lecturi fundamentale sau formatoare mai ales pentru regimul de relevanță în care au fost create și pentru felul în care acesta rezistă sau se modifică astăzi. Pentru că majoritatea cărților pe care le citim au relevanță tocmai pentru că pun carne peste idei care reapar, peste contexte care se repetă.

Din secolul al XIX-lea și din prima parte a secolului XX aș miza pe romanele sociale și sentimentale și pe miza lor politică esențială. Pornind pe urmele traducerilor din Harriet Beecher Stowe, cu Coliba unchiului Tom, tradusă la noi în 1956 cu prefața lui Kogălniceanu, „O ochire asupra sclaviei”, aș zice că merită citită Coliba Măriucăi al lui V.A. Urechia, la pachet cu filmul din 2015 al lui Radu Jude, Aferim!. Sigur, propun asta mai ales în contrast cu celebrul Ciocoii vechi și noi care, oricît de interesant ca scriitură și structură pentru secolul al XIX-lea, nu cred că mai răspunde vreunei curiozități de astăzi.

Invers, cred că prozele sentimentale și sociale – consumate cu predilecție în Europa și SUA în secolul al XIX-lea pentru potențialul lor politic, cum a arătat Margaret Cohen în The Sentimental Education of the Novel – pot vorbi astăzi despre lucruri tot mai prezente în discursul administrativ și cultural: discuțiile despre inegalitate, subalterni și modernitate rasializată. Expediate rapid drept capricii ale mediilor universitare liberale din SUA, ele sînt, de fapt, probleme reale ale unei moșteniri culturale sufocate de tendința de a-i transforma în „alții” sau în „ceilalți” pe cei care ne înconjoară.

Aș recomanda, la fel, romanele Sofiei Nădejde de la începutul secolului XX – pe care le-am citit și prefațat în ultimii doi ani, Patimi din 1903 și Părinți și copii din 1907 –, mai ales pentru a înțelege lumea care ne-a precedat. Nădejde construiește acolo lumi destul de schematice și prefabricate ca plot, dar integrează în romane un realism documentar extrem de important prin scenele cu saloanele medicale clandestine în care merg femeile și fetele tinere să facă avort, medicina rurală de la începutul secolului etc. Puse în contrast cu romanele hipercanonice ale unui Ioan Slavici, romanele Sofiei Nădejde pierd la construcție și stil, dar cîștigă la realism documentar, sînt mult mai interesate de realitatea din jur decît de proiectarea unei lumi verosimile.

Aș adăuga la aceste romane cîteva curiozități. În primul rînd, romanele de aventuri care au dat un gen specific în secolul al XIX-lea, anume romanul haiducesc, unde avem un caz extrem de interesant și relevant astăzi, G. Baronzi, Mina haiduceasa din 1894, unde actele justițiare sînt comise de o protagonistă. Apoi, primul roman SF românesc, Victor Anestin, Anul 4000 sau o călătorie la Venus din 1899. Cred că ele pot completa înțelegerea literaturii exact prin aerul de epocă suprapus peste un subgen extrem de slab reprezentat în discuțiile despre lecturi fundamentale sau canonice.

Din perioada interbelică, unde se află cea mai mare concentrație canonică de nume pentru elevii de azi, aș recomanda romanele care deschid lumea. Cu toate realizările realismului psihologic și ale modernismului românesc, romanele discutate în școală dau senzația că modernitatea e statică, că lumea nu se deschide pentru romancierii noștri. Hipercanonul interbelic conține romane care acoperă aproape integral realitățile sociale de la noi – mediul rural la Rebreanu, urbanii cosmopoliți la Camil Petrescu, gaze colonial la Mircea Eliade etc. –, dar problema aici e una metodologică. Aș înclina să cred că pot forma conștiințe ale lumii romanele lui Panait Istrati. Romane ale adolescenței și de călătorie, nuvele sau, cum le-ar numi astăzi Victor Cobuz, ficțiuni compozite (care pot fi citite și pe bucăți, și ca ansamblu structurat), poveștile și aventurile acestui „povestitor din Orient” (cum îl numea Romain Rolland, fascinat de multiplele meserii practicate de Istrati și de țările străbătute) sînt printre cele mai asumate investigări ale realului pe care le avem. Într-o eră în care privim lumea de pe scaune, din fața unui monitor, etica de cunoaștere a lui Istrati devine o necesară lecție de realitate.

Aș mai recomanda Europolisul lui Jean Bart – tot pentru felul în care arată o realitate plurală. Pentru potențialul tematic, aș recomanda romanul semnat de Alice Gabrielescu, Marșul femeilor, din 1933, roman care ar putea avea un succes imens la publicul tînăr, care va descoperi în mijlocul interbelicului niște preocupări contemporane.

Ștefan Baghiu este scriitor și asistent universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.