Lecția lui Tucidide

Andreea GUȘĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 938 din 31 martie – 6 aprilie 2022
Lecția lui Tucidide jpeg

În preajma anului 433 î.Hr., Atena se afla în cea mai favorabilă poziție de putere. Imediat după Războaiele Medice, finalizate cu o neașteptată victorie elenă în fruntea căreia se aflau atenienii, următoarele decenii au fost marcate de acțiunile acestora de a-și capitaliza prestigiul. În calitate de lider al unei alianțe din care făceau parte mai multe cetăți grecești, numită Liga de la Delos, Atena și-a asumat treptat un rol hegemonic, transformîndu-și aliații în tributari și extinzîndu-și influența asupra unor regiuni și cetăți, pe a căror cîrmuire urmărea să o schimbe după modelul propriei democrații radicale. Sub conducerea lui Pericle, Atena s-a bucurat de o epocă de aur, care însă a atras resentimentele cetăților coagulate în jurul Spartei (membre ale Ligii Peloponesiene), dar și a propriilor aliați într-o oarecare măsură. O serie de acțiuni înscrise în logica imperialistă, menite să-i clădească o poziție strategică favorabilă, au fost: transferul tezaurului Ligii de la Delos la Atena și folosirea lui pentru reconstrucția Acropolei, alianța cu Megara împotriva Corintului, ocuparea cetății Naupactos unde i-a acomodat pe messenienii revoltați împotriva Spartei, conflictul din Beoția și Egina, intervenția în Egipt, construcția unor ziduri în jurul Atenei și, mai departe, pînă la Pireu. Toate acestea au dat naștere unei serii de conflicte cunoscute drept Primul Război Peloponesiac care s-a finalizat în 446-445 prin Pacea de Treizeci de Ani. După numai cincisprezece ani, ostilitățile au fost reluate ca parte a unui război care avea să pună capăt, în cele din urmă, imperialismului atenian.

Cu doi ani înainte de declanșarea Războiului Peloponesiac în 431, Atena a intervenit în favoarea Corcyrei, o cetate neutră care îi solicitase sprijinul în conflictul izbucnit în colonia Epidamnos. În același conflict se implicase și Corintul, membru al Ligii Peloponesiene. Escaladarea tensiunilor a dus la asedierea de către atenieni a propriului aliat, Potideea – atenienii suspectau că loialitatea acestei cetăți se afla de partea metropolei Corint. La declanșarea războiului a contribuit și primul embargo cunoscut în istorie pe care Atena l-a pus asupra Megarei, după ce aceasta se alăturase taberei spartane. Într-o ultimă tentativă de a evita ostilitățile față de care însuși regele Spartei, Archidamos, se dovedise rezervat, au avut loc o serie de negocieri fără succes. Sparta, ca lider al Ligii Peloponesiene, a fost nevoită să cedeze presiunilor Corintului și să accepte decizia favorabilă războiului, votată în adunarea aliaților.

Imaginea pe care o avem asupra Războiului Peloponesiac este cu precădere construită de Tucidide. Spun cu precădere pentru că istoria lui se oprește în anul 411, cu șapte ani înainte de terminarea ostilităților. Într-un demers de a relua opera lui Tucidide din punctul în care acesta o abandonase, Xenofon relatează în Hellenicele despre deznodămîntul războiului. Tucidide rămîne însă principala sursă, nu doar datorită angajamentului de a relata cît mai fidel faptele, ci și pentru că expune exhaustiv cauzele care au stat la baza lor. Lui îi datorăm tabloul ascensiunii hegemonice a Atenei împreună cu implicațiile economice și politice pe care această ascensiune le-a avut, inclusiv în declanșarea războiului. Pentru Tucidide, cauza reală a conflictului a reprezentat-o imperialismul atenian care a condus la creșterea temerilor cetăților din Pelopones și mai ales ale Spartei.

Războiul a durat pînă în 404, fiind întrerupt de o perioadă de pace, denumită „pacea lui Nicias”, după numele artizanului ei. Fiecare dintre tabere s-a bazat pe propriile avantaje militare, forța navală în cazul atenienilor și, respectiv, cea a pedestrimii în cazul spartanilor. Tucidide acordă o mare importanță aspectelor de ordin tactic, precum strategia lui Pericle pentru a organiza rezistența Atenei. În contextul în care spartanii pustiau Attica, populația ateniană, refugiată în spatele zidurilor, era aprovizionată din Egipt cu ajutorul flotei. Pe cît de eficientă s-a dovedit această abordare, tot ea a dus la sfîrșitul strategului după izbucnirea unei epidemii de ciumă care a făcut ravagii în rîndul atenienilor. După moartea lui Pericle, principala voce politică ateniană a fost cea a lui Cleon, a cărui strategie mai ofensivă a condus la cîteva victorii, printre care cele de la Pylos și Sphacteria și chiar la capitularea, e drept, temporară, a Spartei. Profitînd de eșecul atenienilor la Delion, spartanii aflați sub comanda lui Brasidas au ocupat cetatea Amphipolis în apropierea căreia se regăseau o parte a minelor de argint care asigurau finanțarea Atenei. Ciocnirea armatelor, avîndu-i în frunte pe Cleon și Brasidas, s-a soldat cu moartea celor doi lideri și încheierea temporară a păcii, în 421.

După numai șase ani, nelipsiți însă de fricțiuni, ostilitățile au fost reluate odată cu expediția Atenei în Sicilia. Atenienii au pornit campania la solicitarea Egestei, sperînd la noi cîștiguri din acest demers, însă regiunea era deja încercată de tensiunile dintre cetățile ioniene care căutau sprijinul Atenei și cele doriene, precum Siracuza, apropiate Spartei. Scandalul pornit la Atena cu privire la vandalizarea hermelor și suspiciunea care plana asupra lui Alcibiade au dus la rechemarea acestuia din expediție pentru a fi judecat. Alcibiade a fugit însă în Sparta, unde a dezvăluit adversarilor toate planurile Atenei, sfătuind inclusiv ocuparea Deceleei pentru a îngreuna aprovizionarea cetății. În Sicilia, ezitările militare ale lui Nicias au condus la mobilizarea militară a Spartei în frunte cu Gylippos și la înfrîngerea categorică a atenienilor, soldată cu moartea lui Nicias și a lui Demostene, distrugerea flotei și vînzarea luptătorilor ca sclavi.

Ultima parte a războiului a fost marcată de implicarea vechilor inamici ai grecilor, perșii, care căutau să-și reia dominația asupra coastei Asiei Mici de la Marea Egee. Aceasta fusese pierdută în trecut după intervenția ateniană pentru a garanta protecția cetăților ioniene. În schimbul sprijinului financiar și militar pe care Darius al II-lea l-a oferit foștilor inamici spartani, a fost declanșat Războiul Ioniei. Nu doar spartanii au căutat sprijin persan. Alcibiade, într-o abordare versatilă, a încercat apropierea de satrapul Tissapherne. Pentru că asupra sistemului democratic plana eșecul din Sicilia, partizanii oligarhiei din Atena au organizat o lovitură de stat în 411 și au instituit guvernarea Celor Patru Sute, sperînd că o schimbare de regim ar fi înlesnit o înțelegere cu perșii. Negocierile cu aceștia au eșuat și, un an mai tîrziu, democrația a fost restaurată. În ciuda unor victorii în regiunea Hellespontului, instabilitatea internă și militară a Atenei a afectat Liga de la Delos, ai cărei membri începeau să se delimiteze de aceasta. Relatarea lui Tucidide se oprește în preajma evenimentelor din toamna anului 411. Cu cinci ani mai devreme, atenienii se aflau în insula Melos care își menținuse neutralitatea în război. Cu această ocazie, Tucidide ne oferă o prețioasă dezbatere între ceea ce am numi astăzi realismul și idealismul politic. Cunoscut și ca dialogul melian, fragmentul articulat în manieră sofistă prezintă încercarea Atenei de a-și legitima pretențiile hegemonice sub o serie de argumente care arătau că alegerea rațională era cea a loialității. Melosul a refuzat într-o demonstrație de verticalitate care pînă la urmă a împins Atena să comită genocid.

Lecția lui Tucidide nu se oprește la cele de mai sus, ci continuă sub raportul misiunii sale ca istoric. Spre deosebire de abordarea lui Herodot, de care s-a delimitat, Tucidide este angajat într-o istorie evenimențială, cronologică și articulată metodologic. Pentru el, toate faptele la care nu a asistat personal trebuiau supuse analizei pentru a le determina veridicitatea. Altfel spus, asistăm pentru prima dată în istoriografie la raportarea critică față de surse. Relatările fantastice, mitul și operele logografilor preocupați de dramatism, dar și intervenția zeilor nu au valoare pentru Tucidide. În lipsa diversității surselor despre război nu ne rămîne decît să ne întrebăm cum anume se raportau contemporanii săi la aceste evenimente din moment ce Tucidide își făcuse o puternică misiune din relatarea adevărului. Nu trebuie să îl suspectăm pe acesta de prea multă distanțare în raport cu propria operă. Istoria Războiului Peloponesiac este, totuși, scrisă din mijlocul evenimentelor. În preajma anului 424, Tucidide fusese ales strateg de adunarea poporului și trimis să apere cetatea Amphipolis. Eșecul misiunii lui i-a adus două decenii de exil, timp în care se pare că ar fi călătorit suficient încît să înțeleagă pluralitatea perspectivelor, dar și să-și formeze propria poziție în raport cu parcursul istoric al Atenei care îl expulzase. Tucidide nu este lipsit de subiectivitate, din contra, ne oferă propria interpretare asupra faptelor petrecute. În plus, chiar el o afirmă, acolo unde nu putea stabili valoarea de adevăr a celor auzite de la alții sau nu putea reda consecvent ceea ce a auzit, le relata așa cum i se „părea că ar fi putut să vorbească fiecare”. În această situație se regăsesc discursurile, printre care și orația funerară a lui Pericle. Rămas celebru în istorie, discursul rezumă ambiția de hegemon și aspirațiile de unificare politică și culturală ale Atenei, invocînd istoria glorioasă și superioritatea democrației și a cetățenilor ei.

Ultimii șapte ani ai războiului, văzuți de această dată prin ochii lui Xenofon, cuprind evenimentele de pînă la înfrîngerea decisivă a Atenei la Aigos-Potamos din 405. În ciuda unor victorii de scurtă durată de la Bizanț și insulele Arginusai în 408 și 406, eșecul Atenei era prevestit de atmosfera internă: suspiciunile asupra lui Alcibiade, care fusese pentru scurt timp repus în drepturi, urmate de refugierea acestuia în Frigia și condamnarea de către atenieni a propriilor generali victorioși după abandonul naufragiaților. Finalul războiului a venit odată cu asediul, desfășurat atît pe mare, cît și pe uscat, sub comanda lui Lisandru și a regelui spartan Agis, în urma căruia Atena a capitulat în anul 404. Dincolo de a fi facilitat formarea unei alianțe cu inamicul istoric al lumii elene, perșii, Războiul Peloponesiac a condus la destructurarea Ligii de la Delos, la instalarea Celor Treizeci de Tirani de la Atena și la ascensiunea de scurtă durată a Spartei.

D. Kagan afirma că, după Războiul Peloponesiac, nicicînd grecii nu au mai fost stăpînii propriului destin. Nu știm ce ar fi spus Tucidide despre aceasta, dar contemporanii l-au redescoperit într-o nouă lumină. Considerat de unii părintele realismului politic, Tucidide a inspirat noi teorii despre marile puteri și dinamica relațiilor dintre ele, inclusiv despre riscurile ascensiunii fulminante a unora. Lecția lui Tucidide este că hegemonia din partea unei puteri stîrnește teama celorlalte, iar acestea din urmă vor găsi mereu o cale să depășească propriile conflicte pentru a se coaliza împotriva amenințării comune.

Andreea Gușă este doctor în filologie și colaborator al Universității din București.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Doliu în sportul românesc: Baschetbalista Alessia Maria Raiciu s-a stins în ziua în care a împlinit 18 ani
O veste cutremurătoare a apărut, astăzi, pe pagina de Facebook a Federaţiei Române de Baschet, în legătură cu o jucătoare extrem de promiţătoare.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Afacerile bănoase cu o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie, făcute de un poliţist în timpul serviciului
Fost adjunct al Poliţiei Mioveni, comisarul Marius Aioanei a făcut, timp de patru ani, numeroase afaceri bănoase în timpul serviciului, deşi acest lucru este interzis de lege. Poliţistul promova constant pe Facebook două firme deţinute de către familia sa, o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.