La vita

UNDE O idee frumoasă şi probabil veche de cînd lumea îi consolează pe cei care se tem de singurătate spunîndu-le că fiecare om are o pereche, o jumătate, undeva în lumea asta. Respectiva jumătate poate fi localizată departe, peste mări şi ţări sau, dimpotrivă, foarte aproape, la scara vecină. O calitate importantă a jumătăţii este că şi ea îşi caută, la rîndu-i, perechea, ceea ce înseamnă că şansele ca ele să se întîlnească sporesc. Se dublează chiar. Ziceam, deci, că această idee e foarte veche. Să mai presupunem că ea ar data din epoca în care existau doar vreo 500 de milioane de chinezi. Cum între timp numărul acestora (ca şi al altor naţii care nu au atîtea probleme ca noi cu singurătatea) s-a triplat, putem presupune cu seninătate că fiecăruia dintre noi îi revin măcar trei jumătăţi. Dar hai să punem zece, ca să fie cifră rotundă. Deja vă pregătiţi să decolaţi în ceea ce se numeşte zbor din floare în floare? Nu vă grăbiţi, fiindcă la aterizare veţi fi tot singuri. Ideea e alta: admitem că jumătăţile, cele 10, există; ele nu sînt răspîndite pe întreg globul pămîntesc, ci sînt concentrate pe o arie mai restrînsă, nu în Europa, nu în România, nu în Bucureşti; ba da, în Bucureşti, în sectorul 6 să zicem, mai exact în cartierul Drumul Taberei. Ei bine, dacă ţi-e scris să fii singur, n-o să întîlneşti în timp util nici una dintre aceste jumătăţi. Noţiunea de "timp util" are menirea să precizeze că există o limită temporală, o dată (sau o vîrstă, să zicem 30 de ani) dincolo de care toleranţa faţă de cel pe care îl vrem lîngă noi începe să-şi arate... limitele. Cum se poate aşa ceva, că lumea e mică? E mică dacă e vorba să întîlneşti întîmplător pe stradă colegi din liceu sau oameni pe care nu i-ai mai văzut de zece ani; lumea e mică dacă e vorba să dai nas în nas cu persoane neimportante şi neinteresante. Pentru toate celelalte cazuri, lumea e mare şi necuprinsă. CÎND După 30 de ani, singurătatea începe să-şi aroge drepturi de consoartă. E tot mai greu să scapi de ea. Anii în care ai convieţuit cu ea lasă urme: ai tabieturi şi ticuri, ai idei din ce în ce mai puţine, dar tot mai fixe. Ai program, ai reguli, ai sau n-ai chef. Nu poţi fără ea. Divorţul de singurătate e dificil, iar după partaj rămîi cu sechele şi frustrări. După 30 de ani, e nevoie de viză ca să poată intra cineva în sufletul tău. La urma urmei, de ce ar vrea să intre? Sigur, pentru că sufletul tău (deşi transformat - cum ziceam - într-o junglă de tabieturi în care nu poţi supravieţui fără hartă şi macetă) e totuşi frumos. Pentru cineva, pentru una din cele 10 jumătăţi sau pentru toate deodată, sufletul tău e frumos. Şi apoi, de vreme ce e un spaţiu pentru care am precizat că e nevoie de viză, e musai că e un paradis. CUM E atît de multă singurătate în jur încît fiecare cuplu pe care îl întîlnesc mi se pare un mic miracol. Mă întreb atunci cum de s-au întîlnit cei doi şi prin ce minune s-au potrivit? Şi, fiind vorba de o minune, cît va dura? Cu nivelul la care a ajuns azi tehnologia, pare imposibil să nu-ţi găseşti jumătatea. Avem chat-uri, site-uri, comunităţi ale oamenilor care vor să scape de singurătate; avem grupuri de sprijin şi motoare de căutare. Vă daţi seama cît de simplu ar trebui să fie? Dai un click, motorul porneşte şi tu nu faci decît să stai în scaun şi să vezi pe monitor ce a găsit. Cîştigi timp şi eviţi întîlnirile penibile. Milioane de oameni apelează la metoda asta. Poţi intra în legătură cu cetăţeni de a căror existenţă nu aveai habar, cu fiinţe care sînt complet diferite faţă de tine sau cu care te asemeni pînă la identificare. Asta înseamnă că e mai uşor să-ţi găseşti jumătatea? Nu, e doar mai simplu s-o cauţi. E drept că uneori nu te alegi nici măcar cu o aventură de o noapte, dar măcar în timpul afectat căutării nu ai fost singur. Ai chat-uit, ai flirtat virtual, ai vizionat profilurile la fel de virtuale ale unor persoane dornice de noi cunoştinţe. Căutarea, ca şi aşteptarea, are farmecul ei. Şi poate că nici nu avem nevoie de altceva. DE CE M-am căsătorit la 26 de ani. Anul acesta am împlinit 34. Sînt tot căsătorit şi am doi copii. E drept, în viaţa mea mai e destul de puţin loc pentru mine. Dar n-aş schimba nimic. Da, îmi doresc uneori (deseori) să fiu singur. Să pot face ce vreau. Să nu fac nimic, dacă nimic e ceea ce vreau să fac. Însă la sfîrşitul zilei ajung acasă unde fiul meu în vîrstă de patru luni mă fixează minute în şir cu o privire nesăţioasă în care se contopesc curiozitatea, uimirea şi indiscreţia inocentă; mă devorează efectiv cu ochii lui de o culoare încă incertă. Remarc, de fiecare dată, în gînd sau cu glas tare, că nimeni pînă acum nu m-a privit vreodată cu atîta interes. Sînt măgulit, încîntat, fascinat de fascinaţia lui. Şi uite-aşa se fac praf aspiraţiile mele către solitudine. Dintr-o privire...