Cîteva dintre discuţiile literare purtate la noi în ultimele luni au adus în prim-plan unele întrebări: cît de liber este scriitorul în opera sa? Există pentru el bariere, bun-simţ, interdicţii şi tabu-uri? Se află cititorul, din pricina operelor literare, în primejdie? Cum sînt multe decenii de cînd n-au mai fost puse cu acuitatea tonului, directeţea şi onestitatea de acum, problemele acestea, care tulbură oarecum conştiinţa publică românească, merită puţin interes. În fond, este scriitorul de astăzi, şi în special cel tînăr, mai (sau chiar: nepermis de) liber faţă de cel de altădată? Există, în acest plan, grade de comparaţie? Lăsînd la o parte destule diferenţe însemnate, aş observa doar că libertatea are acum alte repere, alt conţinut şi este pusă în slujba altor valori. Deşi temele literaturii rămîn aceleaşi (spaima, singurătatea, dragostea, trădarea, fragilitatea, moartea etc.), ecuaţia existenţială, care le alimentează, este complet diferită. Dacă - între alte exemple posibile - pentru tînărul de acum 20 de ani, întrebarea crucială la încheierea studiilor era: acceptă postul primit prin repartiţia guvernamentală sau, încălcînd interdicţia, trăieşte liber (adică, aproape vagabond) într-un oraş mare al ţării?, tînărul de astăzi are de ales între un oraş românesc, oricum marginal, şi un mare oraş al lumii, în măsură să-i garanteze adevărata libertate de cetăţean. Dacă - în alt plan - frenezia sexuală a tînărului de odinioară era (auto)cenzurată de teama controlului public, cea de acum nu cunoaşte oprelişti. Sexualitatea este cîmpul unei veritabile emancipări, a unui experimentalism fără frontiere şi - lucru important pentru literatură - o garanţie a noutăţii şi a autenticităţii literare. Utilizînd predilect (sau poate numai răsunător) această temă, despre literatura ultimilor ani nu se poate spune însă că ar încălca un tabu, în condiţiile în care, în societatea transparentă în care trăim, sexul a încetat de mult să mai fie tabuizat. Fanteziile sexuale (adică lepădarea de reguli, interdicţii, ritual etc.) sînt proclamate, arătate şi cultivate pretutindeni. Nu cred să mai existe astăzi la noi vreo publicaţie din care, pe lîngă reclamele de gen, să lipsească pagina sexologului eliberator. În aceste condiţii, folosind tema, scriitorul nu se mai confruntă cu un tabu, ci mai degrabă cu un clişeu, el nu se află în situaţia de a şoca cititorul, ci în aceea (oarecum mai ingrată) de a-l plictisi. Privind lucrurile de pe un alt versant, se poate observa că literatura este ea însăşi obiectul dacă nu al unui tabu, atunci sigur al unei prejudecăţi foarte puternice. Pentru foarte mulţi cititori, ceea ce se permite străzii, presei, televiziunii şi chiar altor arte, nu se îngăduie literaturii. Părintele nu se teme de filmele explicit sexuale (uneori mai mult de atît) difuzate bogat la televizor şi depozitate (cu orgoliul emancipării) în videoteca personală, dar intră în panică în faţa nocivităţii literaturii care, întrebuinţînd tema, poate compromite educaţia copilului. Posturi de televiziune şi ziare care practică, cu multă sîrguinţă şi cu foarte bune rezultate, propaganda sexuală, îmbracă armura cînd e în joc pagina literară care ar putea corupe moravurile tineretului studios. Aş spune că în această distanţă (făţarnică, dacă n-ar fi schizoidă) se poate citi (pe lîngă un indirect omagiu naiv, pe lîngă, poate, căutarea obscură a unor repere morale) întreagă prejudecata potrivit căreia literatura este o reprezentare comunitară înaltă, în care se cade să apară doar teme şi cuvinte alese. Într-o lume însă ce exultă în jurul pîntecului, nu i se poate cere literaturii - expresie a zilei sale, chiar dacă într-o formă cu şanse de a deveni durabilă - cucernicie sau, nicidecum, catehizare. Sigur (e acesta un loc comun al reflecţiei despre literatură), pentru scriitor nu există tabu-uri. Însă, singură încălcarea acestora (cu cît mai programatică, cu atît mai ineficientă) nu dă nici libertatea, nici adîncimea, nici calitatea artistică a operei literare. Încălcarea unei interdicţii în literatură este consecinţa unei libertăţi tensionate, exercitate de scriitor în primul rînd asupra lui însuşi. Au apărut, în anii din urmă, în literatura română, cărţi care au atins adîncimi ameţitoare în explorarea fiinţei umane, ele fiind lipsite de acea provocare epidermică stîrnită cînd sînt în cauză doar tabuizările sexualităţii. Orbitor de Mircea Cărtărescu şi Portretul lui M. de Matei Călinescu sînt doar două dintre ele. De fapt, problema interdicţiei în şi prin literatură, pusă acum la noi cu energii neîncepute, este veche de cînd lumea, mai veche decît acest ultim secol care, în exasperările şi revoltele sale (de pe poziţii şi cu motivaţii atît de diferite), a practicat o ostentaţie a detabuizării. Atunci cînd Freud, unul din marii eliberatori ai veacului trecut (atît de fascinant şi de influent printre creatori), descoperă că scriitorul reuşeşte să comunice şi chiar să facă plăcute fantasme considerate altfel respingătoare, el nu face decît să-l rescrie pe Aristotel, care ştia că "lucruri, pe care în natură nu le putem privi fără scîrbă", în artă "ne umplu de desfătare", stîrnind în noi mila şi spaima şi curăţindu-ne de patimi. Riscînd o comparaţie simplificatoare, aş spune că, dacă în vechime literatura îşi cobora cititorul (ascultătorul) într-o prăpastie, şi se îngrijea, tot ea, să-l aducă la suprafaţă, literatura ultimului veac a produs cititorului satisfacţie mai ales în cădere, prin grozăvia corpului (fie el sufletesc) alunecînd, izbit, în adînc. Interesant (dacă nu şi simptomatic) mi se pare faptul că un prozator de forţa (şi influenţa) lui Philip Roth resuscită, în ultimele sale romane, tocmai filonul tragic, încercînd să-şi reînveţe cititorul cu mila şi compasiunea. Pentru că puterea literaturii nu stă numai în capacitatea de a îndepărta interdicţii şi tabu-uri, ci şi în aceea de a ocroti fragila vedere umană; literatura îl poate ţine pe om cu ochi larg deschişi în faţa grozăviei sale, tocmai pentru că este capabilă să dezvăluie ţesînd, totodată, un văl protector. Ajuns (cu sau fără voie) vînător de tabu-uri, scriitorul este, nu mai puţin, un tăinuitor de secrete, un creator de enigme şi un ţesător de ambiguitate.