La școală pe divan

Ioana HANCHEVICI
Publicat în Dilema Veche nr. 875 din 14 - 20 ianuarie 2021
La școală pe divan jpeg

Alice m-a fascinat de cînd eram mică. Am întîlnit-o prima dată la mine în cameră. Eu pe pat, ea pe vinil. Ea dorindu-și o carte cu imagini, eu o poveste înainte de culcare. Ea, o fetiță curioasă care își chestionează existența și autenticitatea în timpul unui șir lung de schimbări, eu neștiind ce mă așteaptă. Toposul Țării Minunilor, total diferit de cel al poveștilor cu care eram obișnuită, a avut întotdeauna acel je ne sais quoi care m-a fascinat pînă în ziua de azi. Cu timpul mi-am dat seama că și țara mea e o țară a minunilor mereu în schimbare. Ce nu mi-a trecut prin cap, pînă la pandemie, e că schimbările pot ieși din anonimat și că, la un loc, coagulate, devin ele însele un personaj cu nume și voce proprie. Schimbarea e polivalentă. Scrie și narează făcînd din noi actanții propriului ei scenariu. Ba mai mult, e autonomă. Are ritmul și paradigma ei, iar semantica i se coalizează doar cu cea a adaptării, care este evoluționistă per se.

Cînd am intrat în învățămînt încă visam să fac cronică de carte. În schimb, providența mi-a dejucat planurile. Ieșită de pe băncile facultății, cu o practică pedagogică precară, am învățat abc-ul predării din mers. Să fii profesor de limbi străine într-un sistem a cărui resuscitare se face prin actul didactic de la fiecare oră, și nu prin directive și birocrație, înseamnă să ai o moiră norocoasă. Multe ar fi tarele sistemului educațional, dar cred că, pentru cei care au ales să continue să fie profesori sau învățători, emfaza pică pe ceea ce nu e prevăzut în nici un curriculum, în nici un plan salarial, ci pe poveștile din spatele fiecărei lecții și pe bucuria de a dărui. Dacă nu ar fi fost pandemia, aș fi adăugat și viața la panoplia de motive care îmi reamintesc zilnic de ce merg la școală. Radiografia unei zile normale de școală era un colaj de materiale pe care nu știai cum să le stivuiești mai bine pentru a nu le pierde pe drum, răspunsuri și priviri de toate felurile, ședințe, consilieri, rîsete, certuri și împăcări. Între ele aveai cîte o pauză de zece minute în care îți recompuneai mina și găseai putere să te revigorezi pentru a trece de la eseul de opinie la cupletul What is this? This is a al claselor primare. Ne doream să facem orele și mai interactive. Aveam nevoie de tehnologie și aparatură. Le avem. Organigrama sălilor de clasă s-a schimbat complet, un lucru lăudabil care poate nu trebuia să aștepte atît de mult pentru a fi realizabil. Schimbarea s-a produs. E ca și cum am fi cerut și ni s-a dat. Dar celelalte? Pulsul? Visceralitatea reacției ce o simți doar fiind în aceeași încăpere, respirînd același aer? Și acum mă întreb dacă nu cumva s-a făcut un troc între tehnologie și emoție. Învățămîntul online are de toate, dar e ca o sinestezie fără gust și fără miros; e ca o spumă a zilelor fără Vian. Ne-am organizat în kibbutzuri și am împărțit parcă cu mai multă bucurie decît înainte. Materiale, cursuri de pregătire pentru profesori, ședințe, frustrări, ordine de ministru, rapoarte. Și, normal, dosare.

Înainte de pandemie credeam că nu putem mai mult. Lockdown-ul mi-a demonstrat contrariul. În contiunare sîntem deschiși și primitori. Sufrageria noastră este și a lor. Și viceversa. Accentul s-a mutat de pe exterior pe interior de parcă ai fi într-un roman modernist. Elevii de clasa întîi fac treasure hunt în propria casă pentru a găsi un ciorap roșu nu doar pentru că ai de predat vocabular, ci și pentru că îți place să visezi și să anticipezi momentul clasei a douăsprezecea în care vei vorbi cu unii dintre ei despre celălalt ciorap, maro, al doamnei Ramsay. Sînt energici și vor să se joace, să alerge. Dar cel mai mult caută un partener cu care să vorbească. Liceenilor le lipsește țigara socială și sărutul furat pe trepte, în drum spre ore. Îți spun că nu mai au nici o motivație, dar că apreciază și că văd efortul pe care îl faci. Răbufnesc, iar tu accepti. Altfel decît o făceai înainte.

În faza de incubație, pandemia a funcționat sub sloganul divide et impera. Echipa media-părinți juca împotriva profesorilor. Meci de liga întîi. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat din nou. Am observat cum părinții au mai mare încredere în noi. Unii chiar verbalizează respectul pe care ni-l poartă. Am văzut că ne putem întîlni fără să ne războim, că lucrurile nu sînt nici albe, nici negre, ci că ele sînt și atît. Ce a prevalat a fost conștientizarea efortului pe care toți îl facem. Ne-am acceptat cu eleganță, asta și pentru că s-a instaurat un fel de familiaritate între noi. Familia extinsă, parte integrantă deja a actului didactic, aduce culoare orelor. Ne salutăm din ochi în timp ce ne oferim spațiul cu generozitate pe muzica mixerelor și capacelor din bucătărie. Simțim pericolul ataraxiei și, în fiecare etapă a lecției, ne gîndim ce să mai facem ca să le dăm un zvîc elevilor, să simulăm măcar vitalitatea orelor face-to-face. Ne arătăm pisicile. Le lăsăm să își manifeste curiozitatea, pășind cu grație pe taste în dorința lor de a transcende ecranul. Ne este greu, și unora, și altora. Indiferent de vîrstă sau materie.

După ore, ne întoarcem în același spațiu fizic a cărui arhitectură deja o citim cu ochii închiși. Am obosit. Ne ascultăm tăcerea, ne înțelegem și, brusc, sîntem mai buni cu noi. Mîine o luăm de la capăt.

Ioana Hanchevici este profesoară de engleză la Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, Cluj-Napoca.

Foto: flickr

p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg
image png
p 14 jpg
image png
Vechi și nou
Lucrurile repetitive, de rutină sau care presupun mare efort fizic pot fi acum făcute și de computere sau roboți.
p 22 jpg
Leneșul pre- și post-istoric
Dar, după cum poate ați observat, nici anul acesta nu ne-a mai luat iarna prin surprindere.
p 10 jpg
Muncă și relații de muncă în stil românesc
Să înțelegem că munca este bună numai dacă ne face bine, dacă ne face mai buni în ceea ce sîntem.
p 12 sus jpg
Munci și zile
Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

Adevarul.ro

image
Orașul în care oamenii au declarat război operelor de artă. Sculpturi furate, vandalizate sau batjocorite pe internet
Chiar dacă Iașiul este un important oraș cultural al României, se pare că locuitorii nu sunt atât de prietenoși cu operele de artă care își fac apariția pe străzile orașului. Astfel, nu puține au fost momentele în care sculpturile expuse au fost furate, vandalizate sau intens criticate
image
Medic din România, anchetat în Marea Britanie pentru proceduri medicale „delicate” pentru propria satisfacție sexuală
Un medic român din cadrul Serviciului Național de Sănătate Publică din Marea Britanie a fost radiat pentru că a efectuat proceduri medicale, inclusiv pe copii, pentru propria satisfacție sexuală.
image
Fiul unui om de afaceri din Brăila, prins cu 4 kilograme de aur, arme și 400.000 de euro în mașină. Conducea băut, drogat și fără permis
Fiul unui cunoscut afacerist din Brăila, a fost prins beat la volan și fără permis de conducere. Bărbatul avea în autoturism peste 400.000 de euro, patru kilograme de aur și 7.000 de lei

HIstoria.ro

image
Spectaculoasele grădini ale Palatului Versailles
Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului.
image
Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei
Cetățuia Brașovului a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”.
image
70 de ani de la marele viscol din februarie 1954
De-a lungul secolului XX, România a avut parte de ierni teribile, atât prin temperaturile scăzute, cât și prin cantitățile uriașe de zăpadă care au căzut, însă puține au produs o impresie atât de puternică precum a făcut-o cea de la începutul anului 1954, rămasă în istorie ca iarna „marelui viscol”.