La radio poţi să fii tu însuţi

- interviu cu Magdalena BOIANGIU -

Oamenii cu care am stat de vorbă şi care au lucrat în radio, ca tine, mi-au vorbit cu toţii despre o fascinaţie pe care o exercită asupra lor acest mediu. Care-i explicaţia acestei fascinaţii?

Este vorba de puterea de a vorbi cu oameni necunoscuţi, pe care o capeţi atunci cînd faci radio. Este ceva extraordinar. Intri în intimitatea unui om într-un moment în care el nu se aşteaptă la acest lucru – iar el te acceptă, că, dacă nu te-ar accepta, ar întoarce butonul. Asta te obligă să cauţi permanent să fii interesant şi pe înţelesul lui. Mă gîndesc că trebuie să ai mereu în vedere că te adresezi publicului larg, nu specialiştilor. Nu ştiu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremuri, cînd lucram la Teatrul radiofonic, cei mai mulţi ascultători ai acestei emisiuni erau bolnavii, elevii de liceu şi-n al treilea rînd gospodinele. Noi acolo ne închipuiam lucruri foarte subtile despre noi înşine. Dădeam Beckett, Kafka, eram foarte entuziasmaţi de teatrul modern... De fapt, noi trebuia să facem un teatru radiofonic pentru aceste categorii de oameni. Pentru oamenii singuri – fiecare singur în felul lui – care prin teatrul radiofonic îşi doreau să intre într-o lume imaginară.

Vorbeşti despre sentimentul extraordinar pe care ţi-l dă puterea aceasta de a intra în intimitatea oamenilor. Dar acelaşi lucru îl face şi televiziunea. Cu toate acestea, oamenii de radio care au făcut şi emisiuni de televiziune pun întotdeauna radioul deasupra televiziunii. Care-i explicaţia?

Cred că radioul îţi dă o libertate mai mare. Omul de la microfon este mult mai liber decît cel de pe micul ecran, care e încorsetat de felul cum trebuie să arate, de toată echipa de pe platou etc. Cel care face o emisiune la televizor e un om într-un spectacol, un om care nu mai este el însuşi. Este altcineva, care vrea să semene cu el, care vrea să vorbească despre el, dar e altcineva – şi unii au talent şi reuşesc să acopere această distanţă, alţii nu. La radio, poţi să fii tu însuţi fără nici o problemă. Mesajul tău trece şi nu mai este bruiat de alte bariere. Vorbesc, desigur, de un radio dintr-o lume normală, nu cum am făcut eu radio ani de zile, cu cenzură şi cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Ai făcut mulţi ani teatru radiofonic şi eşti şi critic de teatru. Nu se pierde foarte mult, prin lipsa imaginii, în raport cu spectacolul care poate fi văzut pe scenă?

La teatru, te duci şi vezi o imagine pe care ţi-o propune regizorul. La cel radiofonic, asculţi vocile actorilor şi imaginile sînt la dispoziţia ta. Cîtă imaginaţie ai tu, atîta poţi pune pe lîngă vocile respective. (În paranteză fie spus, există poveşti – foarte haioase unele dintre ele – despre şocul pe care-l au ascultătorii cînd fac cunoştinţă cu actorii pe care i-au auzit la radio. Auzi o voce impresionantă, gravă, pe care o identifici cu cea a unui erou şi vezi un domn scund, cu chelie şi burtă. Asemenea întîlniri sînt, totuşi, nişte excepţii.) Teatrul radiofonic lasă loc imaginaţiei – lucru foarte important în dezvoltarea culturală a individului. De-abia după ce ai ascultat o piesă la radio poţi să înţelegi mai bine spectacolul de pe scenă. Textul a trecut deja prin tine şi poţi fi de acord sau nu cu varianta pe care ţi-o propune regizorul pe scenă.

Spuneai de cenzura de care ai avut parte la radio în vremea comunismului... Cum se exercita ea?

În toate felurile. Existau nişte camere în care funcţionarii cenzurii munceau în trei ture, iar aceştia ascultau tot ce urma să intre pe post. În ultimii ani, nu se mai lucra aproape deloc la liber, totul era înregistrat, şi nici o bandă nu putea să fie difuzată, dacă nu avea pe blanc (bucata care se punea la început) viza politică, prin iscălitura şefului direct, şi viza direcţiei presei – cenzura propriu-zisă. La un moment dat, Ceauşescu a avut o idee năstruşnică şi a desfiinţat cenzura. A zis: „Noi nu avem nevoie de aşa ceva, că toţi sîntem comunişti şi ştim cum să facem lucrurile“. Lucrurile au devenit mult mai sinistre după aceea. Atîta timp cît exista cenzura, viza politică era destul de destinsă: te înţelegeai de la început cu şeful tău cum să decurgă emisiunea şi lucrurile mergeau. Din momentul în care s-a desfiinţat cenzura, viza politică s-a simţit răspunzătoare pentru tot şi a devenit extrem de exigentă şi de atentă la tot ce se putea imagina că ar putea leza partidul. Cîteodată, ajungeai să-ţi zici că adevăraţii duşmani ai regimului sînt tocmai ei. Tu dădeai nişte texte absolut anodine şi fără nici o adresă politică, iar ei le citeau, se inflamau şi te acuzau că e în ele ceva împotriva regimului. Ca să se înţeleagă cum funcţionau lucrurile, am să dau un exemplu din alt domeniu, nu din Radio – căci situaţia era peste tot aceeaşi. După ce am fost dată afară din Radio, am lucrat la Teatrul „Bulandra“, la secretariatul literar. La spectacolul lui Pittiş Cîinele grădinarului, se făcuse un afiş cu un căţel care avea nişte căşti pe urechi. Ideea era că asculta muzică, pentru că spectacolul urma să fie un musical. Şi m-am dus cu acest afiş la Comitetul Municipal de Partid, care trebuia să-şi dea OK-ul pentru multiplicarea lui. Cînd l-a văzut, cel de la Comitetul Municipal de Partid a făcut un mare X pe el şi mi-a zis că nu se poate aşa ceva. După el, căţelul asculta Europa Liberă... Vreau să spun prin asta că cenzura inventa de multe ori nişte lucruri inexistente şi nu făcea decît să-i crispeze pe oameni şi să-i împiedice să devină nişte adevăraţi profesionişti. Cu toate acestea, unii au reuşit să devină profesionişti tocmai exercitîndu-şi capacitatea de a ocoli cenzura.

De ce te-au dat afară?

Pentru că aveam rude în străinătate. Asta s-a întîmplat în 1983, cînd au fost daţi afară din Radio 73 de oameni. Era o chestie caraghioasă, pentru că eu aveam rude în străinătate începînd din 1975, cînd a plecat sora mea. Deci din ’75 pînă în ’83 n-au fost probleme. Se spunea (nu am însă nici o dovadă în sensul acesta) că în 1983 a venit un ordin de la Elena Ceauşescu care zicea să fie eliminaţi toţi cei care au rude peste hotare, în ideea că aceştia nu pot fi slujitori loiali propagandei comuniste. Am fost şi eu dată afară, deşi nu dovedisem vreo lipsă de loialitate.

Dar nici emisiuni de propagandă n-ai făcut. Tu te ocupai de „cluburi“ – Student Club, Clubul curioşilor etc.

Şi acolo era un fel de propagandă. La Student Club, tu spuneai de fapt „iată ce bine o duc studenţii din România“. Aveam şi nişte anchete care mai prezentau şi lucruri negative (cu burse, cămine sau cantine), dar erau lucruri minore, care ţineau de neputinţa unor funcţionari izolaţi. În general însă, trendul era pozitiv. Imaginea pe care aceste cluburi o dădeau, tocmai nefăcînd o propagandă evidentă şi agresivă, era aceea a unei vieţi normale. Cred că cel care se ocupa de supervizarea acestor programe era un om inteligent, care şi-a dat seama că această prezentare a vieţii normale face un bine mult mai mare regimului decît înşiruirea nesfîrşită de lozinci.

Cum consideri că se face radio astăzi, faţă de cum se făcea atunci? Mă refer la nivelul profesional.

Mi-e foarte greu să ascult radioul astăzi pentru că, poate, criteriile mele profesionale sînt învechite. De exemplu, pretenţia mea de a auzi voci armonioase la radio probabil că n-are nici un rost. Tot aşa, pretenţia mea ca oamenii care vorbesc pe post să şi termine frazele pe care le încep probabil că e ceva depăşit de vremuri. Lucrurile acestea par nişte fleacuri, dar pe mine mă stresează. Aşa cum mă stresează şi cînd aud tipul acela de comentariu vesel aiurea-n tramvai (deşi nu se spun lucruri vesele), după care urmează, una după alta, numai muzici zbînţuite. Pe vremea noastră, noi ne gîndeam că, după un tip de muzică, trebuie să vină una de un cu totul alt tip, pentru a avea o diversitate şi pentru ca ascultătorul să nu obosească după cinci minute. Dar probabil că şi ascultătorul s-a schimbat, poate că şi el doreşte aşa ceva, că altfel nu-mi închipui că atîtea posturi ar proceda în acest fel.

Totuşi, ce posturi asculţi?

Ascult tot ceea ce-am ascultat o viaţă întreagă: BBC, emisiunea în limba română a postului RFI. Duplexul de dimineaţă de pe RFI, de exemplu, e o emisiune profesionistă, în care afli foarte multe lucruri despre lume. Căci aici e un alt lucru unde păcătuieşte Radioul de la noi (şi posturile comerciale, şi cel public): legătura dintre România şi lume este absentă. Ştirile externe se dau undeva într-un colţ, fără nici o explicaţie, fără nici un fel de conexiuni, ca şi cum România ar exista pe o altă planetă. Nu cred că România va putea deveni o ţară cu adevărat europeană cu această mentalitate tribală, în care dincolo de satul tău nu există nimic.
 
a consemnat Cezar PAUL-BĂDESCU

Dilema veche, nr. 186, 30 august 2007