La o margine de Cluj

Pe strada Căii Ferate trece zilnic tramvaiul. De şaizeci de ori, a numărat vecinul Ionescu, un oltean care trăieşte în concubinaj cu o ardeleancă văduvă. Pe strada mea nu stau mulţi oameni, dar ei concentrează o lume întreagă. Nimic nu mai rămîne pe dinafara străzii mele. Pare că acolo cineva s-a jucat cu lumea, a amestecat-o teribil, ca să ne arate totul în 20 de case. La Consiliul judeţean vine un arab. În capătul străzii s-a aşezat un arab cu toată familia lui. Vinde zilnic curmale, cimbru, migdale, lubeniţă şi castraveţi. Are un magazin universal în vreo 20 de metri pătraţi. Detergenţi, făină, biscuiţi, papuci de plastic, banane, pateu, caiete de şcoală, fidea şi hîrtie igienică. Arabul are o nevastă tînără, din Făureni. Face lobby pentru satul ei. S-a dus în audienţă la judeţ să ceară bani pentru un drum mai bun. Drumul din Făureni e desfundat. Arabul vorbeşte mult şi le ştie pe toate. Ştie aproape totul despre clienţii lui, îi iubeşte pe românii care cumpără de la el şi pentru asta ar fi în stare să le aducă sare şi curmale, parfumuri şi cele mai fine săpunuri, chiar de la Siria lui. În fiecare zi la cinci, cînd soarele se dă peste clădirea gării, arabul din colţ intră în depozit, într-un loc strîmt unde ţine mazărea, pasta de tomate, făina şi calmarul, ca să se roage pentru el şi ţara lui. Este din Siria şi este un arab vesel. Creol şi cu mustaţă, are un ochi alunecos. "Place la mine femeile, veţina, face bine şi la comerţ. Eu le îmbiu să vină, eu am drag de vînzare. Am învăţat să vînd la Siria. Stăpînu trăgea pălmi la mine dacă nu vindeam. Cu pălmi am învăţat să vînd. Şi acum, dacă nu iese la comerţ, simt pălmi la mine pe obraz. Nu cumpăra ciocolată, veţina. Ascultă la mine, că ştiu ce e bun. Ia curmale, sînt bune, e mai bun la sănătate. Ciocolată e pentru americani. La ţara mea mănînc fructe, mii de boli vindecă aşa. Sînt de la Allah." Din cei 20 de metri pătraţi trăiesc arabul şi familia lui, două vînzătoare şi cîţiva copii de ţigani care-i cer în fiecare zi eugenii. Doamna Maier citeşte ziarul. Cîteva case gri, ascunse sub funinginea gării, porţi înalte de fier şi cîteva cornişe rupte de ploaie. Într-o ruină cu uşi şi ferestre de termopan, puse de Boc în campania din toamnă, dar fără apă sau lumină, stă doamna Maier. E mică, strînsă de bătrîneţe, umblă însoţită de doi cîini, singurii ei tovarăşi. Citeşte ziarul dimineaţa, stînd pe scara unei vecine. "Bună ziua, stimată doamnă, foarte frumos articol aveţi astăzi. Nu vă supăraţi că vă reţin. Nu vreau nimic, eu nu cerşesc. Şi eu am fost ziaristă. Am scris la România liberă, pe vremuri. Am şi acum maşina de scris, în casă. Am lucruri de valoare. Au venit să mi le ia şi să mă ducă la azil. Nu i-am lăsat. Eu nu sînt o cerşetoare, am pensie. Nu plec de la casa mea, n-am cu cine să-mi las cîinii. Ei nu pot trăi fără mine. Am făcut o boală grea, n-am mai putut lucra. Acum nu mai scriu, dar nu trece zi să nu citesc ziarul." Cu mîinile murdare, cu cîinii lîngă ea pe treptele casei vecine, femeia citeşte ziarul. (De cîteva zile însă, n-am mai văzut-o pe doamna Maier. Se pare că a luat-o o nepoată. Aşa scrie şi la ziar. A rămas casa cu geamurile termopan, puse de Boc, din toamnă.) Hotel roz cu maşini albe, de poliţie. Un hotel roz cu giurgiuvele verzi este cea mai tare clădire de pe strada mea. Ceferiştii spun că e loc pentru peşti şi prostituate. Poliţişti şi călători trag la hotelul roz, unde, seară de seară, toate locurile sînt ocupate. Din viermuiala umană de sub pămînt, din umbra pasajelor de la Gară, ies cei mai selecţi dintre ei, ţigani cu bani şi poliţişti mînjiţi de interlopi, cu tîrfele lor negricioase. La hotelul roz intră şi ies oameni care seamănă între ei şi care simt că la adăpostul kitschoasei clădiri au şi ei un loc de plăceri clandestine. Cursa de la miezul nopţii. Pe strada mea a murit un om. Băiatul doamnei Beti care are magazin în gară. A mers la cursele de maşini. Un sport interzis de lege, dar care se practică noaptea pe străzile oraşului. Avea un Opel, a intrat cu viteză într-un stîlp. I-a rămas un copil de doi ani. S-a vorbit mult despre soarta lui crudă, dar şi despre maşini, bani şi nesăbuinţă. Mama lui, doamna Beti, crede că amanta olteanului Ionescu i-a făcut farmece. La capătul străzii mele, dincolo de parc, este Spitalul. Înconjurat de arţari şi de garduri înalte, lasă să i se scurgă afară în fiecare seară cîte un pacient în pijama care merge după ţigări şi una mică de coniac, la cîrciuma de pe stradă. Îi văd trecînd uşor, în papuci de casă, pe sub fereastră. Sommet-ul lui Boc. Orice s-ar fi întîmplat, nu se poate închipui de ce stau maşinile bară la bară, tramvai şi TIR, autocisternă şi betonieră, Mercedes şi taxi, fumează şi înjură, înjură şi fumează. Claxonează, dau telefoane, înjură, se plîng, povestesc cu oamenii ieşiţi pe la porţi să vadă ce se întîmplă. Coloana de maşini fierbe pe la amiază, se caută poliţiştii, se urlă după primar şi se claxonează în draci. De la Podul Iris şi pînă la strada Horea coloana de maşini aşteaptă ore în şir. "Ce mama dracu’ se întîmplă, cu oraşul lui de cinci stele cu tot!" - strigă un bucureştean nervos. "E de la sommet-ul lui Boc. Face şi el un sommet cu ai lui, ca să-i facă în ciudă lui Tăriceanu! Să nu fie doar la voi, la Capitală" - răspunde în glumă un vatman, ca din partea oraşului. Mai aproape de departe. Aproape de gară, ştiu că am rămas ca nişte venetici, mereu lîngă peron. Pe noi ne leagă şuierul trenului şi gîndul că în orice moment, aşa cum am venit din toate părţile lumii, putem sări în tren, în orice noapte şi să pornim spre fraţii noştri din Siria sau din Moldova sau alte părţi ale lumii.