La mila statului

Înainte de ’89 sistemul de asistenţă socială aparţinea exclusiv statului. Statul avea grijă de toată lumea, fiecare se descurca cum putea. Nu existau ONG-uri, iar individul era îndeajuns de apăsat de grijile personale pentru a se mai ocupa şi de cel de lîngă el. În acest context, statul se prezenta ca un părinte grijuliu, gata să te ajute cu orice problemă ai fi avut. În practică, "personificarea" se spărgea în milioane de români care ştiau pe propria piele că dacă nu se ajută singuri, nimeni nu o va face. Dacă era vorba de calamităţi naturale, Statul apărea din nou pe frontispiciul milei şi compasiunii. Cînd aveau loc inundaţii, românii ne-inundaţi erau obligaţi să îşi doneze salariul pe o întreagă lună pentru ajutorarea sinistraţilor, donări care e greu de crezut că erau determinate de o reală compasiune şi care luau cu totul alt drum. După Revoluţie, asistenţa socială s-a dezvoltat pe apucate. România trecea printr-o perioadă de criză socială şi politică, iar legislaţia în domeniul asistenţei sociale pe care statul abia constituit trebuia să o asigure s-a înşirat aleatoriu de-a lungul cîtorva legislaturi, fără o coerenţă logică. În anii ’90, legislaţia privind drepturile sociale era minimală şi prost alcătuită, fiind mai mult încropită pentru a traversa perioada de tranziţie. Tentativele de descentralizare de după 1997 n-au făcut decît să cronicizeze această incoerenţă a sistemului, generînd mai multe probleme sociale grave, prin totala neimplicare şi justificare de tipul pasat mingea dintr-o parte în alta. Legea 705, privind sistemul naţional de asistenţă socială, a fost adoptată în 2001 dorindu-se astfel începerea reformei în domeniul asistenţei sociale. Coordonarea la nivel central s-a făcut de acum piramidal, politica de asistenţă socială fiind coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi realizată de mai multe instituţii guvernamentale: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, precum şi de alte instituţii centrale. Ce se întîmplă azi în viaţa reală? Ce fac toate aceste agenţii şi comisii şi corpurile lor de control? De multe ori doar desenează campanii de conştientizare şi fac lobby. Responsabilitatea, respectarea şi monitorizarea legilor se transferă dintr-o parte într-alta, cu o repeziciune ameţitoare şi fără prea multe comentarii spre presă. Astfel, legea 519/2002 care prevedea iniţial termene stricte pentru finalizarea lucrărilor de accesibilizare a domeniului public pentru persoanele cu handicap (dead-line-urile montării rampelor şi ale accesibilizării mijloacelor de transport în comun expirînd în 2003) a fost "corectată", uitîndu-se de orice sancţiune pentru nerespectarea ei. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap declara, la vremea respectivă, că nu mai intră în atribuţiile sale monitorizarea respectării legii, responsabilitatea trecînd în grija Inspecţiilor Sociale. (Ideea generală era că oricum amenzi nu se puteau da din prima, motivele fiind "simpatice", croite pe modelul: nu vrem să părem bau-bau legal.) Trecînd la altă categorie de persoane vizate legal de grija statului, ignorate însă total, putem vorbi de bolnavii de Alzheimer. Deşi în alte ţări aceşti bolnavi sînt trataţi cu tot respectul, existînd centre de zi şi specialişti pregătiţi pe domeniu (în Anglia "disfuncţia" sistemului de îngrijire la domiciliu a bolnavului vine din faptul că acestuia îi sînt trimişi pe cap "prea mulţi" specialişti), deşi rupţi de realitate, sînt consideraţi a fi încă oameni şi rataţi ca atare. La noi? Nu numai că nu există servicii sociale, instituţii sau facilităţi pentru tratament, dar se pare că nici ei nu există. La ora actuală, în România nu există o evidenţă clară a acestor bolnavi, ceea ce duce, evident, la un prost management al resurselor necesare îngrijirii lor, pe principiul "dacă n-am statistica, boala nu există, iar dacă nu există, pentru cine să creez structuri?". De asemenea, pentru a căpăta puţinele drepturi pe care o persoană suferind de o boală cronică le are, sînt nevoiţi ca an de an să apară în faţa unei comisii de specialitate care să reconfirme faptul că încă mai sînt suferinzi de Alzheimer. Trecem din nou, aleatoriu, la altă categorie dezavantajată. Persoanele în vîrstă. Nu numai că serviciile de asistenţă nu funcţionează, dar căminele de stat sînt supraaglomerate şi, de regulă, "trebuie să aştepţi să moară cineva" ca să îi iei locul. Cum arată căminele? Imaginaţi-vă un popas înainte de cimitir. În nici un caz nu e vorba de case de odihnă, ci doar de un ultim refugiu. Cît de bine e primenit acest refugiu? Depinde de iscusinţa şi implicarea directorului de a găsi sponsori pentru că, dacă ar conta doar pe sprijinul statului, moartea n-ar mai părea acestor abandonaţi ai societăţii ceva atît de îngrozitor. Şi nu e vorba aici de lozinca "aşteptăm sprijin exclusiv de la stat". E vorba de nişte angajamente pe care acest "stat" le ia, bazat pe taxele noastre, ale tuturor. E vorba de nişte bani folosiţi aiurea şi despre nişte drepturi încălcate. În lipsa lor, oamenii care au nevoie de ajutor rămîn supuşi funcţionarilor publici.