La maturitate

1. Mi-e frică de boală. Mă rog să nu mi se îmbolnăvească copilul, în primul rînd, să fim, eu şi ai mei, sănătoşi. Mi-e îngrozitor de frică de durere. Mi-e frică de pericolele ce-l pîndesc la tot pasul pe viitorul adolescent şi tînăr care va deveni băiatul meu. Mă apucă spaima cînd mă gîndesc că vor urma perioade în care rolul anturajului în evoluţia lui va depăşi rolul familiei! Mă rog lui Dumnezeu să-i arate calea cea bună de urmat. Mi-e teamă ca nu cumva, odată cu vîrsta şi fără să observ, să nu mai reuşesc să ţin pasul cu noutăţile, să asimilez şi să accept mai greu evoluţia, în general... cred că asta se cheamă că mi-e frică să nu mă ramolesc!!! 2. Da. Sînt diferite, în primul rînd, datorită vîrstei, preocupărilor şi responsabilităţilor. 3. Perioada comunistă a existenţei mele, ca să zic aşa, a coincis cu copilăria şi adolescenţa. Atunci fricile mele erau legate de examene - să intru la liceu, să iau treapta, să intru la facultate, să nu-i fac pe ai mei de rîs etc. Anii ’90 au coincis cu tinereţea. Fricile au început cu "mi-oi găsi un loc de muncă?". A urmat "vom reuşi să avem casa noastră?" sau "plecăm în Canada?". În fine - cea mai importantă frică: "va fi copilul, pe care urma să-l avem, sănătos?". 4. Foarte mult. Aşa cum societatea evoluează, şi fricile noastre se modifică, dispar şi apar altele noi. De exemplu, boom-ul tehnologic, pe de-o parte, mă încurajează să cred că vom trăi mai mult şi mai bine. Progresele ştiinţei vor duce la descoperirea leacurilor pentru tratarea a numeroase boli. Pe de altă parte, mă tem că s-ar putea să nu pot ţine pasul, că voi fi depăşită şi că nu mă voi mai descurca profesional şi nu numai, la un moment dat. S. B., 36 de ani, manager: 1. Frica de boală şi de accidente. Am auzit/văzut atîtea cazuri de boli incurabile şi accidente, în ultima vreme, încît am ajuns să înţeleg foarte bine vorba "sănătate că-i mai bună decît toate". Frica de prostia oamenilor, de incultură. Mă sperie cînd văd cîtă incultură, cîtă lipsă de educaţie se află în jurul nostru. Mă înspăimîntă mai ales cînd văd toate astea la cei care ne conduc, şi la cei care scriu cărţi, şi la cei care traduc cărţi, şi la cei care scriu în ziare şi pe bloguri, şi nu numai la ei... Şi mă sperie nivelul învăţămîntului, ce se învaţă şi cum se învaţă în şcoli. Şi îmi mai e frică de animale tîrîtoare... 2. Da, sînt diferite. Am mai crescut, m-am (mai) maturizat, văd altfel lucrurile, am trecut prin multe. În copilărie mi-era frică de lucrarea la matematică şi de păianjeni. În liceu mi-era frică să nu mă prindă directorul cînd chiuleam de la şcoală. Şi de treapta a doua, şi de bacalaureat. Şi că n-o să intru la facultate şi o să rămîn "în producţie". 3. În perioada comunistă mi-era frică de Securitate. Ascultam "Europa liberă" şi "Vocea Americii" pe furiş şi discutam cu prietenii pe ascuns despre sistem şi comunişti, şi Ceauşescu. Şi ziceam bancuri politice. În anii ’90, fricile au devenit sociale, frica de mineri, de război, de extremism, de boală, de accidente, de asteroizi, de viruşi, de... 4. Boom-ul tehnologic şi globalizarea mai puţin. Mai mult mă sperie încălzirea globală, lipsa de viziune în abordarea problemelor planetei. Ne purtăm ca şi cum totul ar fi veşnic, deşi primim din ce în ce mai multe semnale că nu e aşa. Marius Geller, administrator de sistem, 40 de ani: 1. Frici politice. Mi-a fost atît de teamă că va ieşi C.V. Tudor preşedinte încît l-am votat pe Iliescu!!! Ba chiar mi-am dus şi mama să-l voteze pe ultimul. Povestea are o continuare. L-am votat pe Băsescu şi acum am foarte mari regrete. Iar frica este amplificată (de teama) că nu există un politician "bun" care să cîştige următoarele alegeri. Frici tehnologice. Nu, nu e vorba de teama de computer, ci din contră, că nu pot să pipăi, să testez şi să lucrez cu tot ce apare nou pe piaţă. (Să nu am ultimul tip de computer, laptop, cameră foto digitală, telefon mobil?!) Frică de... moarte. Cu siguranţă nu voi apuca să văd toate ţările prin care am visat odată că mă plimb şi nu voi scrie niciodată cărţile pe care mi le-am propus. Nu am, nu există timp pentru toate. 4. Perioada comunistă... Am trăit-o în provincie, la Reghin. Vecinul meu era şeful Securităţii din localitate. Sînt sigur că ştia tot ce discutam sau făceam în casă. Uneori, seara, vorbea pe terasă cu tata despre "Europa liberă". Dana Drăgoiu, 48 de ani, inginer electronist: 1. Frică de mediul - societate, anturaj, mass-media - în care cresc copiii mei. Pentru că este prea multă nesimţire, incultură, murdărie, prea multă non-valoare şi mi-e groază că rămîn urme în mintea lor. Frică de aleator, de arbitrar. Pentru că nu există referinţe, o aceeaşi problemă are o multitudine de rezolvări posibile. În ţările civilizate întrebi de ce nu se fură florile din cimitire, de ce nu aruncă nimeni gunoaie în locuri nedestinate depozitării lor, de ce... şi răspunsul este "pentru că nu se face". Vreau să putem şi noi, aici, spune asta, dar acum "se face" orice, totul este posibil, oricît de aberant, lipsit de sens, ilegal, imoral ar fi. Vreau să existe legi nescrise, care vin din bun-simţ şi educaţie. Din mentalitate. Din suflet. Frică să nu devin insensibilă. Pentru că vreau să ajut şi sînt prea mulţi care au nevoie de ajutor. Pentru că orice fac, e prea puţin sau prea tîrziu. 2. Atunci nu aveam alte temeri decît cele legate de sănătatea celor apropiaţi. Dacă mă gîndesc bine, nu-mi era cu adevărat frică... poate şi pentru că la vîrsta aia nu-ţi e frică de nimic. Acum mi-e frică şi să deschid televizorul, se revarsă peste mine o murdărie lipicioasă de care încerc să stau departe. Mi-e frică să merg noaptea pe străzi. În loc să mă bucur că ninge, mi-e groază că nu mai ajung nicăieri din cauza dezastrului din oraş. Mi-e frică de timpul pe care nu-l petrec cu familia, în special cu copiii, că timpul ăsta pierdut mă va costa scump. 3. Dacă te referi la Securitate, nu-mi era teamă, deşi am fost chemată de vreo trei ori pe la ei să explic de ce m-am întors din străinătate fără colegul cu care plecasem, cu ordin să nu spun nimănui că m-au chemat - le-am spus tuturor, acasă, la serviciu -, să declar ce români am întîlnit pe-acolo - am minţit că nici unul, deşi fusesem acasă la o familie care voia veşti din ţară -, să povestesc ce am mai văzut interesant, m-au mai chemat o dată, dar am spus că n-am văzut nimic şi m-au lăsat în pace. Nu, nu cred că sînt disidentă! După evenimentele din decembrie, eram fericită că în sfîrşit vor fi recunoscute valorile, va fi frumos, curat, cu muncă multă, desigur, dar cu speranţa că va fi "mai bine". Acum mi-e frică să nu-mi pierd speranţa aceea... 4. Societatea de consum mă lasă rece, asta este, trebuie să accept, dar nu m-a înghiţit (încă..?), rezist frumos, zic eu. Capitalismul e normal. Haosul şi debandada, libertatea prost-înţeleasă de la noi nu sînt însă nici pe departe caracteristice capitalismului. Lipseşte ordinea, lipseşte law enforcement, asta mă deranjează. Cum spune socrul meu, în ţările civilizate anotimpurile curg lin unul după altul, la noi pînă şi această curgere firească aduce probleme insurmontabile. Nu mă înfricoşează cultura organizaţională, nu mă las înregimentată în ceea ce se numeşte la noi "cultură organizaţională" - o copie jalnică a ceea ce este în ţările civilizate, după părerea mea. Nu mi-e frică nici de boom-ul tehnologic, am o formaţie tehnică, sînt destul de realistă ca să accept, e normal. Globalizarea... Nu sînt foarte fericită că se întîmplă asta, nu cred într-un "mare popor" unit, indiferent de cultura, credinţa, obiceiurile diferite ale oamenilor care formează acest mare "popor planetar". Nu cred că, dacă se desfiinţează punctele de trecerea frontierei, s-au desfiinţat şi graniţele. S. H., 40 de ani, profesoară, Marea Britanie: 1. Teamă că nu am din ce în ce mai mulţi bani. Spaima că ne lovesc boli şi nu pot face nimic. Frica de fricile degeaba. 2. Cred că în copilărie nu aveam nici o frică, sau nu îmi amintesc, eram prea preocupată cu descoperirea lumii. În adolescenţă frica era socială, că nu sînt la fel de frumoasă ca alţii, deşteaptă cum sînt ceilalţi, că ceea ce fac nu e la fel de bine. Acum nu mai am nici un fel de frici de acest fel. Cînd ajungi la 40 de ani, trăieşti mult mai liber, nu mai sînt reguli sau, dacă sînt, nu le iei în serios. Probabil ai trecut de mult de inhibiţiile adolescentine şi nu dai curs presiunilor sociale. Eşti liber să guşti viaţa pe deplin. 3. Da, în perioada comunistă era frica de funcţionarii publici, de unele profe şi profi de la şcoală care te îndoctrinau cu o plăcere sadică, de asistentele medicale şi de mulţi alţi oameni care se purtau meschin, dovedind mare prostie. După ’89, singura mea frică a fost că rămîn în România, după ce mi-am riscat viaţa în ’89, ca un idealist de rîsu’ lumii, fără un dram de integritate, cu o libertate suspectă şi în aceeaşi societate macho. Vai de fundul meu, mi-am spus, mai bine moartă decît aici. A. S., 50 de ani, expert în comunicare: 1. Teamă că n-o să realizez lucrurile importante pe care mi le-am propus - pentru că, prins în vîrtejul de zi cu zi, nu-mi rămîne suficient timp să duc la bun sfîrşit ceea ce este cu adevărat important pentru mine. Spaimă că o să vină o vreme cînd n-o să mai pot face dragoste cu o femeie - pentru că vine o vîrstă cînd bărbaţii încep să aibă probleme de potenţă sexuală. Mă tem că încet-încet o să încep să am probleme de sănătate - pentru că mi se pare că sistemul actual de servicii din domeniul sănătăţii seamănă mai mult cu o loterie, decît cu ce ar trebui să fie. 2. Unele da, altele nu. Cu adevărat diferit este faptul că acum începe să-mi devină clar că bucata de viaţă pe care o am în faţă e mai scurtă decît cea pe care am parcurs-o deja... 3. În perioada comunistă mă temeam de prostia Securităţii, de răul care ţi se putea face ţie sau celor apropiaţi, numai fiindcă citeai o carte în limba engleză sau fiindcă ascultai rock’n roll... 4. Cred că în măsură mai mică. Aş avea probabil aceleaşi frici şi într-o societate mai puţin tehnologizată. a consemnat Iaromira POPOVICI