La Fundata
Multă vreme am avut obsesia revelioanelor obligatoriu petrecute în afara Bucureștiului. Încă mă mai bîntuie gîndul ăsta, deși am pierdut speranța unui revelion reușit. Anul acesta, de exemplu, mi-ar plăcea să dorm de revelion, dar mi-e frică de dimineața în care m-aș putea trezi singură în oraș, să te trezești în alt oraș parcă e altfel.
Nu sînt, așadar, dintre cei care sînt sunați să fie invitați la revelion, ci dintre cei care sînt întrebați „Ce facem de revelion?“. Și cum nu am fost niciodată chibzuită, mă trezeam la început de decembrie să găsesc un loc. Într-un an l-am delegat pe frati-miu să caute ceva la munte. M-am și mirat că s-a întors foarte repede, fericit că a găsit o casă în Fundata, cu destule camere, așa că ne-am făcut împărțeala, pe cupluri.
Am plecat din București chiar pe 31 decembrie, am trecut întîi prin Rîșnov, să luăm cheia de la proprietareasă. O băbuță amabilă, care ne-a instruit de unde să -luăm lemnele, unde să ne spălăm, la un izvor o sută de metri mai la vale și ne-a sfătuit, chiar a insistat, să ne uităm cu băgare de seamă, stînga-dreapta, cînd ieșim din casă să mergem la toaletă, să nu fie lupi. Serios, adică lupi adevărați? În drumul spre toaletă? Hai, cu spălatul la izvor mai puteam trăi, dar cu lupii…
Între aceste dileme, am ajuns la Fundata. Proviziile trebuiau cărate pe un -deal cinstit, unde aproape de vîrf era casa. O frumusețe de casă veche, de munte, cu acoperișul cu șindrilă, care se unea cu dealul, zăpada afînată, se vedeau crestele Crailor în zare. Altfel toate la locul lor, izvorul jos în vale, toaleta la douăzeci de metri de intrarea-n casă, garduri ioc. Mă rog, nu mai era vreme de lamentații, de bine, de rău ajunseserăm pe lumină. Necazul era că trebuia făcut repede focul și, surpriză, lemnele nu erau sparte. Dintre toti masculii din gașcă, unul singur nimerea să spargă buturugile. Dar aveam să aflăm că și dacă ar fi spart o săptămînă tot n-am fi făcut atîtea lemne cît să încălzim o casă, nelocuită de mult. Oricum, nici nu erau sobe decît în două camere și-n bucătărie.
Ăsta a fost momentul în care cîțiva și au făcut calculul că, dacă ar pleca imediat, ar mai prinde revelionul într-un club din București. Și-au plecat. Numai bine, rămînea mai mult loc în cele două paturi, în care urma să dormim îngrămădiți, de a curmezișul.
Venea revelionul și noi stăteam în continuare cu gecile pe noi în casă. Sobele scoteau fum, mirosea a gaz, lemnele se consumau, dar căldură – neam. Am mai stat așa rebegiți o vreme, nici de băut nu prea aveam chef, cît despre despachetat mîncare și așezat mese festive, chiar nu ne ardea. Oricum, mă și gîndeam cum naiba o să spălăm vasele a doua zi. Ar fi trebuit prostiți băieții să care apă și, repet, nu erau chiar genul de băieți „de munte“. În tot cazul, am hotărît că cea mai bună idee e să ne culcăm, să ne încălzim unii pe alții și să lăsăm distracția pentru a doua zi. În camera de-alături un prieten își adusese cîinele, un pitbull, acolo s-au adunat iubitorii de animale, cu bucuria meschină că îi va încălzi cîinele. E drept, îi încălzea, dar aerul de munte îi trezise un chef de vînturi, care nu l-au părăsit tot sejurul. Nu mai știu dacă de acolo am reținut expresia „pute, pute, da-i călduț“.
Eu am nimerit în camera cu un geam spre deal, unde făceam cu rîndul de veghe să scrutăm vecinătățile în căutarea lupilor. Oricum, mersul la toaletă se făcea în pluton organizat, cu asigurări pe flancuri și pitbull-ul în ariergardă.
Frati-miu și o prietenă, poate pe criteriul că veniseră singuri, necombinați, au fost exilați în patul relativ mic din bucătărie, de lîngă plită. Inițial s-au bucurat, căci era singura sobă cu adevărat funcțională. Însă dimineață i-am găsit cu promoroaca pe gene. Am descoperit că erau niște crăpături de două degete în pereți și că geamurile nu aveau chit. Cum sînt o fată extrem de practică, am tencuit și chituit, cu pîine muiată în apă. În diminețile următoare era deja altă viață în bucătărie.
Prima zi din noul an a debutat cu o dimineață superbă. Strălucea zăpada de jur împrejur, se vedeau crestele munților, de la casele risipite pe celelalte dealuri ieșeau firicele de fum. Era idilic. Ne hotărîserăm să mergem, totuși, la Bran să mîncăm și noi ceva. Dar era atît de frumos, că mergea un gin tonic și încă unul. Și apoi, era așa mișto zăpada, numai bună de săniuș. Între timp cineva aruncase niște carne și cîțiva căței de usturoi într-o cratiță, dacă tot era plita încinsă. Băgase și niște cartofi în cuptor, așa, unii peste alții, ca pe cărbuni. Încet-încet venea din bucătărie un miros ademenitor. Mai mergea un gin, de fapt nu, chiar un vin fiert. Oricum, nu mai putea nimeni să conducă. Am făcut iar focul și-am așezat o masă fix în bucătarie, am pus cartofii ăia copți direct pe masă și tigaia cu carne. Cineva adusese niște murături bune rău și după două zile ne-am așezat, în sfîrșit, să mîncăm. Între timp se lăsase întunericul, dar la noi era plăcut. Mîncarea bună, vinul, vin. Pînă s-a luat curentul. Pare că doar asta mai lipsea, dar ce era de aflat am aflat abia la plecare, cînd le-am povestit unor localnici unde-am stat de revelion. Ei ne au întrebat: „Aaa, la casa bîntuită?“
Oana Giurgiu este producătoare de film și regizoare.
