La Curtea Regelui Ferdinand I

Care este rolul protocolului într-o monarhie? Mai întîi se impune definirea acestui termen, care în viziunea lui Pierre-Yves Monette, autorul cărţii Métier de Roi, este „ansamblul de reguli scrise privind eticheta, convenienţele, onorurile şi priorităţile, în cadrul unei Curţi Regale“. 

În ceea ce priveşte monarhia românească, protocolul la Curtea Regală a fost legiferat pentru prima dată de către domnitorul Carol I, în anul 1875. Misiunea i-a revenit generalului Theodor Văcărescu, în calitatea sa de mareşal al Curţii Domneşti şi, ulterior, al Casei Regale, documentul elaborat de acesta, intitulat „Ceremonialul Curţii Domneşti“, văzînd lumina tiparului, în limba română, în anul 1876. În raportul de prezentare a proiectului, către suveran, Theodor Văcărescu arăta că propune statornicirea de norme pentru activităţile protocolare, ce aveau loc frecvent la Curtea Regală, urmînd ca, pentru „cazurile ce se prezintă mai rar, ceremonialul să varieze“ şi ordinele speciale ale suveranului „să determine chipul cum să se urmeze“.

După proclamarea României ca regat, generalul Theodor Văcărescu a modificat şi completat lucrarea, noua ediţie a acesteia, apărută în 1882, fiind intitulată „Ceremonialul Curţii Regale a României“. În cele 173 de pagini au fost abordate toate aspectele activităţii de protocol, care priveau nu numai Curtea Regală, dar şi alte instituţii ale ţării. Astfel, tratîndu-se problema ordinii cu precădere în stat, se arăta că, respectîndu-se tradiţia, înalţii ierarhi ai Bisericii au întîietate faţă de autorităţile civile, iar în ceea ce priveşte acestea din urmă, primul era preşedintele Senatului, urmat de preşedinţii Camerei Deputaţilor, Consiliului de Miniştri, Curţii de Casaţie şi Justiţie şi Curţii de Conturi. Totodată se preciza că foştii şefi ai guvernului veneau în ordinea de precădere înaintea miniştrilor în funcţie, iar în cadrul cabinetelor, criteriul era fie vechimea în funcţia de ministru, la data acţiunii protocolare, fie data intrării fiecăruia în cabinetul aflat în activitate, precizări în materie făcîndu-se şi la numeroase alte funcţii civile şi militare. Erau de asemenea descrise, în amănunt, ceremoniile de primire a străinilor şi a autorităţilor autohtone, cu indicarea formulelor ce trebuiau utilizate la redactarea informaţiei ce urma să se publice, indicate detaliile de protocol privind organizarea şi desfăşurarea şedinţelor de deschidere ale Corpurilor Legiuitoare, ale inaugurărilor de obiective culturale, economice, sociale, ale paradelor militare, ale slujbelor religioase de Crăciun, de Paşti, de Bobotează, cu participarea familiei regale, ale călătoriilor suveranilor, ale sărbătoririi zilelor lor de naştere, ale ceremoniilor funerare, ale învestirii mitropoliţilor şi episcopilor etc. Normele protocolare elaborate în noua ediţie, cu unele adăugiri, au rămas în vigoare la Curtea Regală a României şi în perioada domniei celorlalţi regi: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I.

După moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a regelui Ferdinand, viaţa la Curtea Regală a suferit modificări, în sensul că protocolul nu mai era aşa de rigid, distanţa dintre suveran şi colaboratorii săi micşorîndu-se sensibil. În cartea sa despre Ferdinand, istoricul Ioan Scurtu rezumă această transformare: „În locul unui deget ţi se întinde azi o mînă întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o glumă, un rîs deschis“.

Încă din vremea cînd era principe, Ferdinand a adoptat un program zilnic riguros şi sobru: se trezea la ora 7,30, urma baia zilnică, micul dejun, prezentarea copiilor pentru sărutul mîinii, după care, la ora 10, intendentul prezenta meniul şi programul de lucru. Urmau audienţele la Palatul Regal din Calea Victoriei, după care dejunul la ora 13. După-amiază, regele Ferdinand se ocupa de documentele oficiale şi de citirea presei româneşti şi străine. Nu participa la ceaiul de la ora 5 (five o’clock tea) oferit de regina Maria, în schimb îşi continua programul cu primiri la Palatul Regal din Calea Victoriei sau la Palatul Cotroceni. Regina Maria se trezea de obicei foarte devreme, prinzînd astfel o oră sau două pentru a putea scrie, înainte de a se lansa în activităţi oficiale, iar după-amiezile le folosea pentru a vizita satele sărace din jurul Bucureştiului. La ora 17, regina lua ceaiul în biroul său împreună cu invitaţii, unde le citea fragmente din cartea la care lucra. Regina îşi încheia ziua împreună cu copiii şi oaspeţii (în timp ce regele Ferdinand se retrăgea în apartamentul său), cîntînd la pian, brodînd sau citind pînă la ora culcării.

Programul zilnic al familiei regale cu un protocol riguros a fost abandonat pe perioada războiului: regele îşi îndeplinea îndatoririle militare pe front, ca şef al armatei, iar regina Maria şi principesele se ocupau de organizarea şi bunul mers al spitalelor şi al activităţilor de binefacere.

Protocolul Curţii regelui Ferdinand stabilea şi modul cum se efectuau primirile unor suverani şi principi străini, ambasadorilor şi miniştrilor plenipotenţiari străini. În ceea ce îi privea pe suveranii şi principii străini, aceştia erau întîmpinaţi chiar de către regele Ferdinand şi regina Maria, însoţiţi de ceilalţi membri ai familiei regale, de Casele Civilă şi Militară, membrii Guvernului, preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, generali şi ofiţeri. După aceea urma programul oficial obişnuit – dejunuri, dineuri, recepţii, ceremonii militare. Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari străini solicitau primirea la rege prin Ministerul Afacerilor Străine, care le comunica ziua şi ora primirii. În cazul primirii unui nou ambasador se proceda astfel: două trăsuri ale Curţii Regale îl aduceau pe noul ambasador împreună cu suita sa la palat, trăsura elegantă fiind destinată ambasadorului şi aghiotantului său, iar cealaltă fiind destinată suitei. Ambasadorul urma să fie prezentat regelui de către ministrul Afacerilor Străine, după care înmîna suveranului scrisoarea de acreditare.

Exista şi un protocol referitor la ţinuta membrilor Curţii Regale, cu prilejul tuturor manifestărilor legate de prezenţa oaspeţilor străini. Ţinutele de gală erau stabilite de Mareşalul Curţii Regale şi anunţate din timp invitaţilor. De exemplu, cu prilejul primirii mareşalului polonez Pilsudski la Sinaia în toamna anului 1922, pentru demnitari ţinuta a fost compusă din ţinuta de oraş, costum cu cravată albă, decoraţii, Mari Cruci cu cordon, iar pentru militari a fost recomandată ţinuta de ceremonie cu ghete şi Mari Cruci cu cordon.

În ceea ce privea serile muzicale, ceaiurile dansante, balurile şi recepţiile care aveau loc la Curtea Regală, protocolul impunea trimiterea de invitaţii, pe care erau precizate numele persoanei, ziua, ora şi ţinuta. Legat de locul de primire a oaspeţilor, protocolul nu stabilea cu exactitate sălile de primire, acest lucru fiind decis pentru fiecare ocazie în parte. Intrarea în apartamentele regale era strict interzisă.

Ca o recunoaștere a meritelor armatei și a populației românești în Marele Război, regele Ferdinand I a primit, la data de la 20 august 1920, vizita mareșalului francez Joseph Joffre, care a venit să acorde, în numele Franței, Capitalei României, Crucea de Război. Pentru a onora vizita ilustrului oaspete francez, celebrul cofetar Grigore Capşa, furnizor al Casei Regale, a creat o prăjitură de ciocolată a cărei formă cilindrică o sugera pe cea a caschetelor militare franceze. Prăjitura care purta numele mareşalului era făcută din unt, zahăr, ouă, făină, arome şi, mai ales, cacao de cea mai bună calitate, toate îmbrăcate într-o delicioasă glazură de ciocolată.

Un alt moment important la curtea regelui Ferdinand a fost cel al încoronării de la Alba Iulia la 15 octombrie 1922. După ceremonie a avut loc o masă fastuoasă în Sala Unirii, la care au participat cîteva sute de persoane. Meniul servit cu acest prilej a fost pe măsura importanţei evenimentului, şi anume: caviar aux Blinis, esturgeon du Danube à la parisienne, sauce Remoulade, filet de bœuf Dauphine, aspic de Foie Gras, salade de saison, parfait pralinée, gaufrettes, corbeilles de fruits, truffes de chocolat, bombons, café. Participanţii la dejun au băut vin de Drăgăşani şi Dealu Mare (1907) şi şampanie Capşa Brut, Rhein Extra, Cointreau şi Fine Martel.

În 1925 a fost organizat un dineu în ziua de 8 noiembrie (ziua sfinţilor Mihail şi Gavril), oferit de regele Ferdinand ofiţerilor decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul“. La dineul care a avut loc la Palatul Regal au participat 200 de ofiţeri activi şi în rezervă, cărora li s-au alăturat regele Ferdinand şi principele moştenitor Carol. Meniul servit invitaţilor a constat în: Supă „Mihai Viteazul“, şalău cu maioneză, curcan la frigare, salată, pateu de iepure în aspic, frigărele cu spanac, îngheţată „Bombe Mărăşeşti“, gogoşi cu brînză, fructe. După dejun, regele Ferdinand, principele Carol şi toţi ofiţerii au servit cafeaua în sala de ceremonii a palatului, după care suveranul şi principele moştenitor s-au întreţinut cu cei prezenţi pînă la ora 23,30, cînd dineul (început la ora 20) a luat sfîrşit. După cum se observă, primul fel de mîncare, supa, purta denumirea de „Mihai Viteazul“, iar desertul, mai precis îngheţata, se numea „Bombe Mărăşeşti“, tocmai pentru a marca faptul că toţi cei decoraţi se afirmaseră prin fapte de vitejie pe cîmpul de luptă, iar ordinul fusese instituit de regele Ferdinand în vara anului 1917, chiar după luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

S-a spus că protocolul la Curtea regelui Ferdinand era mai puţin rigid decît la Curtea regelui Carol I. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că atît regele Ferdinand, cît şi regina Maria erau firi deschise, apropiate de ceilalţi membri ai familiei regale, dar şi de cei care constituiau suita şi personalul inferior, astfel încît relaţiile interumane au funcţionat în perioada domniei lor după alte principii. Însă, la nivelul vieţii publice, protocolul s-a manifestat din plin, evidenţiind gradul de cultură şi civilizaţie la care ajunsese societatea românească la acel moment. De fapt, tot acest ansamblu de norme şi reguli care compun protocolul într-un stat (fie el monarhie sau republică) trebuie să aibă un mare grad de flexibilitate, impus de necesitatea adaptării la cerinţele unei epoci. Numai aşa, aceste reguli pot servi menirii pe care le-o atribuie Pierre-Yves Monette: „aceea de a evita, printr-un mod de conduită, orice inhibiţie sau stîngăcie în contactul cu sau între personalităţi importante“. 

Ștefania Dinu este istoric. Director adjunct științific al Muzeului Național Cotroceni. Cea mai recentă carte publicată: Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust, Editura Corint, 2019.