La ce folosește o listă de lecturi obligatorii

Valeriu GHERGHEL
Publicat în Dilema Veche nr. 817 din 17-23 octombrie 2019
La ce folosește o listă de lecturi obligatorii jpeg

Tema Dosarului sugerează că un cititor din zilele noastre se confruntă cu o serie de ispite care îl deturnează de la străvechiul și sfîntul obicei al cititului. Folosim puținul timp care ne-a rămas, din puținul timp care ni s-a dat, pentru a sta pe Facebook, pe Instagram și prin alte locuri sterpe, examinînd chipuri/fețe și comentînd la infinit afirmații apocrife. Și totuși, cele două „rețele de socializare“ oferă prilejul cel mai potrivit de a promova o carte, o librărie, o editură, un autor. Nu cunosc, în anul 2019, o modalitate mai bună. Și mai eficientă.

Dacă se citește mai puțin decît odinioară, decît înainte de 1990, să zicem, cauzele stau în altă parte. Și tocmai despre ele mi-am propus să vorbesc în cîteva rînduri. În primul rînd, voi spune că această obsedantă comparație și ieremiada cu privire la declinul lecturii nu mi se par întru totul corecte. Nu sîntem niște „pitici pe umerii unor uriași“, cum murmurau medievalii, trebuie să ne păstrăm cumpătul. Pînă în 1990, oferta de titluri era mult mai mică, infinit mai săracă, deși setea de evadare și de absolut era, probabil, mai ascuțită. Dar nu sînt deloc sigur că un cititor de Shogun (din 1988) era mai luminat, mai erudit decît un cititor de azi, oricît de puțin și de amestecat ar citi cel din urmă. Bibliografiile sînt incomensurabile. Comparația cu trecutul nu mi se pare validă.

Sigur, ne putem întoarce la tema ispitelor, putem observa că în anii ’80, de pildă, ispitele erau mai puține (două ore de televizor, filme plicticoase, spectacole de teatru în frig, despre jocuri pe smartphone ce să zic?), dar nici această constatare nu explică mare lucru. Oamenii nu cumpără cărți doar pentru a încerca, în imaginație, să trăiască niște ispite altfel inaccesibile. Numărul ispitelor nu are legătură cu faptul lecturii. Poți fi sfînt (un cititor de cărți, adică) și dacă nu te confrunți cu vreo ispită. Cînd Dumnezeu a murit, de ce-ar supraviețui tocmai ispititorul?

Mă întorc la cauze. Înainte de orice, aș menționa un fapt simplu. Statisticile arată că, în 2018, cifra de afaceri a editurilor și librăriilor a crescut. Nu știu dacă se citește mai mult, cifra nu ne spune nimic în privința asta (deși dă de înțeles, ca Oracolul din Delphi), știu că s-au vîndut mai multe cărți. Și unde sînt cărți, e posibil ca un copil să fie interesat să ia una în mînă și să o deschidă. Va face asta, firește, numai dacă a fost învățat să deschidă o carte și să caute acolo o plăcere. Profesorii propun elevilor liste de lectură. Și eu propun înșiruiri de filosofi impenetrabili. Am consultat o astfel de listă pentru clasa a IX-a și am estimat o după vechile mele liste de „școlar întru melancolie“, ca să mă exprim ales, ca poeții. Multe s-au schimbat, e firesc. Nu se mai propune Dumas. Nici Jules Verne. Nu contează. Am fost interesat mai degrabă de discursul/introducerea profesorului care a recomandat lista decît de enumerarea titlurilor în sine.

O listă, oricare ar fi și oricît de lungă/laconică, induce ideea de obligație, de chin, de lucru făcut la îndemnul unei autorități discutabile. Dacă n-ai străbătut lista, dacă nu-ți vei asuma suferința, nu vei lua 10. Se presupune că o notă sub 10 constituie, pentru elevii de astăzi, un chin și mai mare decît acela de a citi Viața ca o pradă de Marin Preda (era pe lista inspectată de mine, nu mint). Ceea ce nu-i întotdeauna adevărat. Orice listă de acest fel cuprinde cărți pe care trebuie să le citești. Chiar dacă nu vei muri de plăcere. Profesorul se cuvine să explice, pe înțelesul oricui, că, fără aceste cărți obligatorii (cărțile din „canonul opțional“), un cititor nu va ajunge niciodată să se descurce într-o bibliotecă, că nu va fi niciodată un „om cultivat“. Și că a fi om cultivat tocmai asta înseamnă: a putea rîndui o mulțime de cărți fără ajutorul bibliografului menționat de Robert Musil, fără ajutorul profesorilor. Și ar mai fi de spus ceva – elevilor dintr a IX-a, cititorilor acestui articol. Plăcerea lecturii nu este un dat natural, nu ne naștem cu ea, din păcate. Plăcerea se învață. Dar, pînă la plăcere, există listele de lecturi nesuferite pentru trimestrul I și pentru vacanța de iarnă. Fără ele nu se poate. Ei bine, îmi închipui că un profesor priceput va ști să explice școlarilor aceste secrete, va arăta limpede rațiunea listei. Dacă nu va fi în stare, în România se va citi la fel de puțin (sau de mult) ca astăzi.

Am ajuns și la clasici, fiindcă listele de lecturi consemnează mai cu seamă scriitori clasici sau în curs de „clasicizare“. Unii profesori mi-au mărturisit că sar peste ei cu o sinceră părere de rău. Mulți fac așa, chiar dacă nu știm și n-au anunțat „urbi et orbi“, fiindcă nu au cont pe Facebook. Ei spun – și au dreptate – că numiții clasici nu mai sînt întru totul lizibili. Ceea ce mi se pare vădit. Atunci să discernem lizibilul de ilizibil. Cineva tot ar trebui să o facă. Problema e delicată și presupune o discuție serioasă. În definitiv, ce este un „clasic“? La „clasicii noștri“ mă refer acum, nu la „clasicii altora“, fiindcă e simplu cu Homer, Boccaccio, Jane Austen și Tolstoi, dar este mai greu cu Negruzzi, Odobescu, Alecsandri și Hortensia Papadat-Bengescu. Așadar, ce este un clasic? Un nume pentru statui și licee? O fantomă care bîntuie mințile școlarilor? Un autor de citate la serbările de sfîrșit de an, la întrunirile academice, la șezători? În nici un caz. Deși foarte necesară, o astfel de discuție nu s-a făcut încă. În definitiv, care ar fi autorii de predat în liceu? Și care pot rămîne în istoriile literare ca nume foarte prestigioase, care binemerită de la noi toți?

Prin 1998, dacă nu greșesc, Dilema veche a încercat o discuție – mai mult sau mai puțin critică – despre Eminescu, omul și opera, cum se zice. Articolele erau decente, dar reci. Națiunea simțitoare a sărit în sus. Inclusiv profesorii care acum îi evită pe clasicii „noștri“ (deși îi citesc pe clasicii „altora“), fiindcă ai noștri ucid plăcerea lecturii și îi terifiază pe bieții elevi.

Deci, la ce folosește un clasic? De ce ar trebui citit de elevii de liceu? Și asta se cuvine elucidat de către profesor pe înțelesul copiilor. Dacă nu reușesc să-i facă să priceapă, au propus lista de lecturi „obligatorii“ în zadar. Eu le-aș spune cam așa: dacă nu-l veți citi pe cutare clasic (măcar pe sărite), nu vă veți bucura de cartea nimănui, nu veți simți nici cea mai mică plăcere, nici un fior. Și în nici un caz nu veți fi în stare să spuneți cîteva cuvinte într-o conversație isteață, la un festin aniversar, cînd toată lumea vine cu citate din înțelepți. Mai mult: nu veți fi în stare să spuneți nimic. Fiindcă ați rămas fără cuvinte.

În fine, fără Rondelul rozelor ce mor, fără Plumb, te apuci de scris poezii degeaba. Sîntem țara în care numărul scriitorilor îl întrece cu mult pe cel al naivilor care citesc. Nimeni n-a comentat îndeajuns acest paradox amețitor. 

Valeriu Gherghel este profesor la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi și scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii filosofi cărțile? (Polirom, 2018).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Agresați sexual în școală sub ochii dascălilor. Polițist: Vorbim despre un fenomen aici, despre dezinteresul unor cadre didactice
Este anchetă de proporții la o școală din județul Brașov, unde mai mulți elevi de clasa a VIII-a și-au agresat sexual colegii mai mici. Nu o dată și în văzul tuturor.
image
Cât a ajuns să coste renovarea unui apartament cu două camere. „Ferească Dumnezeu! Ați pus foiță de aur pe pereți?”
Prețurile o iau razna în România, iar piața imobiliară e campioana scumpirilor în marile orașe. Marii câștigători sunt constructorii și meșterii din construcții. Ultimii au ajuns să ceară sume fabuloase chiar și pentru renovarea apartamentelor mici.
image
Un fost senator se laudă că a pescuit un păstrăv de 109 centimetri. Unde este lacul în care sunt exemplare şi de peste 2 metri
Pescarul, cunoscut în zonă drept Regele Păstrăvului din Ardeal, nu este la prima sa captură de mari proporţii.

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.