La Bragadiru
Ne-am cumpărat casa din Bragadiru în 2013, imediat după nuntă. Nu, nu cu banii strînși din dar. Cu clasicul credit imobiliar. Și, ca orice oameni cu cap, care-și iau o jumătate de duplex „la gata”, ne-am apucat să-l refacem masiv. Și, întrucît avem gusturi care nu se „asortează” mai niciodată cu bugetul, am fost nevoiți să tot așteptăm pînă s-au adunat fonduri pentru cutare sau cutare feature al locuinței. Dacă Făt-Frumos obișnuia să crească într-un an cît alții în zece, noi ne-am trezit c-au trecut șase ani și tot nu ne-am mutat. Fiindcă modificările de ordin estetic cu care începuserăm s-au transformat în unele de factură structurală și tot așa...
În ritmul ăsta, la sfîrșit de 2019, trăiam intens satisfacția de-a fi terminat, realmente, chestiile complicate și costisitoare. Și de a putea, la o adică, să ne mutăm de la bloc fix cînd avem chef. Cel mai probabil, am mai fi tărăgănat – în buna tradiție – treaba, dacă tot am ținut morțiș să facem lucrurile exact pe gustul nostru. Doar că lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie: „Dacă mai vine o tură, la toamnă, ne vom urca pe toți pereții din dotare”. Așa că ne-am mobilizat și, chiar dacă mai rămăseseră lucruri de finalizat, în octombrie 2020 am făcut „Pasul”.
E mai mult de un an jumate de cînd sîntem bragadireni cu normă întreagă. Și savurăm „viața la țară” fără urmă de regret. E drept că motive de enervare ar tot fi, dar faptul că n-ai trotuare în ditamai cartierul rezidențial e mai puțin important decît că marțea, la prînz, la 300 de metri de haosul de pe Șoseaua Alexandriei e o liniște supranaturală. Da, n-avem bancomat decît în interiorul Leroy Merlin, ceea ce ne silește la o plimbare de 20 de minute, în caz că-i vreo urgență pe bază de cash. Dar vecinii de deasupra, care-n Drumul Taberei insistau să facă baie la 3 dimineața, sînt doar o anecdotă. Iar amintirea celor de dedesubt, care susțineau că-i inunzi, deși țeava ta ducea în cu totul altă parte, s-a scurs odată cu ultimele picături de apă caldă ale RADET-ului. Da, cea mai apropiată farmacie e la 15 minute de mers pe jos, dar, fiindcă omenirea a progresat, acum îți poate aduce medicamente la ușă un livrator. Da, jumătate de cartier se inundă, cu precizie, la fiecare ploaie mai hotărîtă. Dar asta se-ntîmplă și în București, așa că tot ce poți face e să te bucuri că strada ta e mai înaltă ca altele, iar primele „lacuri de acumulare” se formează la trei alei distanță. Dacă, totuși, vii acasă cu STB-ul, e recomandabil să investești în cizme de cauciuc. (Mă rog, vara îți sufleci pantalonii c-o mînă și-ți ții sandalele-n cealaltă.) Fiindcă, în cele nouă minute pe care le faci de la stația de autobuz la poartă, ai ocazia să observi cinci Delte Văcărești în miniatură.
Da, s-a construit mai mult sau mai puțin bezmetic, iar de căile de acces în cartier nu s-a ocupat nimeni în mod inteligent. Dar satisfacția de a-ți bea cafeaua pe „prispă”, în timp ce plănuiești ce fel de hortensii vei planta în curte și unde-o să proptești leagănul, e de neprețuit.
În ceea ce se cheamă „Bragadiru vechi”, partea de oraș unde lumea viețuiește de decenii întregi, există bănci și bancomate, farmacii și magazine de tot felul, trotuare, școli, Primăria, Poșta, ba chiar și ditamai piața clasică. La noi, în Cartierul Independenței, există speranță pentru toate astea. Așa cum există strada Speranței. Ca și Demnității, Cugetării, Vitejiei, Voinței, Solidarității. Sîntem solidari unii cu ceilalți: vecinii maneliști organizează chefuri rar și cu muzică la volum rezonabil, în schimb nici Dragoș nu pune Pearl Jam suficient de tare cît să le fisurăm pereții.
„La noi, în Bragadiru” e încîntător: pisicile cartierului ne vizitează, fiindcă știu că la noi găsesc mereu crănțănele și chef de scărmănat. Jucăriile copiilor de alături ne aterizează frecvent în curte, peste gard. Le furnizăm mari bucurii cînd, după cîteva zile, observăm c-au ajuns la noi și le returnăm. Drept recunoștință, primim, discret, tot peste gard, baloane de săpun.
Principala grijă, pe timpul verii, e să nu strivești broscuțele care-și fac de lucru la tine-n curte sau pe carosabil. (Și-ar fi făcut și pe trotuare, dacă aveam.) O undă de dezamăgire vine din faptul că aici, „la țară”, sînt mai multe mașini electrice decît orătănii. În timp ce în miezul Cotrocenilor am văzut crescătorie de găini, în Bragadiru am observat că lumea plimbă Akita Inu.
În ultimii ani de stat în Drumul Taberei, prin cartier începuse să se vorbească suedeză și chiar japoneză. În schimb, în capătul străzii noastre din Bragadiru se aude, de la un vorbitor nativ, cea mai frumoasă limbă de pe suprafața Pămîntului: spaniola.
Bragadiru e orașul ai cărui fost primar și arhitect-șef sînt după gratii, pentru „jonglerii” imobiliare. E drept că locuitorii l-au uns primar nou pe vicele celui condamnat, care, printre altele, amenajase trei secții de votare în spații care-i aparțineau. Dar viața merge înainte, la fel și frenezia construcțiilor. Apropo de gratii, cînd ești bragadirean, drumul de la job către casă e în permanență dătător de optimism. Te simți brusc fresh, chiar și după o zi obositoare, cînd treci prin fața pușcăriei Rahova, iar înăuntru sînt ba Dragnea, ba Piedone.
Pe lîngă toate plusurile care dau semne că traiul la periferie e „condamnat” la progres, o întîmplare ciudată a reușit să ne pună, de curînd, pe gînduri: Cartierul Independenței din Bragadiru e, probabil, singurul loc pe pe lume unde s-a închis un Mega Image.
Diana Popescu este jurnalistă și scriitoare.
