Jurnal din trib
Eram în trib, de cîteva zile deja, se întunecase și am ajuns în colibă. Coliba mea, din tribul Uapo, aflat la întîlnirea pădurii amazoniene cu Cerrado (savana braziliană). Sub un acoperiș din frunze de palmier aveam un spațiu de zece metri pătrați împrejmuit de pereți din lemn. Niște scînduri printre care venea lumina laptop-ului din coliba de lîngă mine, coliba lui Doug, camaradul meu, biolog brazilian cu experiență în relația cu triburile. Dacă era întuneric afară și voiam, puteam, printre scînduri, să mă uit pe laptop-ul său. Dar nu am vrut, nu mă lăsa conștiința. Conștiința care, în situațiile care te scot din mediul tău familiar și din viața cu care ești deprins, ori vine intim aproape de tine și îți devine casă, ori se depărtează și uiți de ea. Relația asta stranie cu conștiința este, cred, unul dintre motivele pentru care noi, oamenii, călătorim.
Pe un perete al colibei stătea prinsă orizontal o scîndură, o poliță lată, un fel de masă la care m-am așezat, am deschis jurnalul și am început să scriu, așa cum scriam în fiecare seară. Atunci însă n-am mai pus în memoria lui întîmplările zilei, ci gîndurile de peste zi. A fost pentru prima dată, de cînd stăteam în trib, cînd am vrut să am acces la spațiul meu privat.
Un afară ca o sufragerie
De cum am ajuns acolo, în prima zi, m-am simțit în mijlocul colibelor ca în colibă. Parcă nu eram afară, eram într-o sufragerie. Peisajul tribului era dat de un cerc enorm înconjurat de junglă. În acest cerc erau colibele, cîțiva pomi, iar pe margine terenuri agricole, parcele mici cu porumb, manioc și ananas. Printre colibe era parcă un gazon de golf. Cum pica o frunză sau o creangă, imediat era luată și dusă la marginea junglei, ca nu cumva sub ea să se ascundă șerpii ori scorpionii. La cîteva ceasuri de la sosire, am avut impresia că vreau să mă descalț ca să calc prin iarbă, așa cum vrei să te descalți cînd ajungi la cineva acasă și nu vrei să îi murdărești covorul. Îmi era greu și să fac poze dacă erau oameni prin jur, chiar dacă erau afară din colibă. Spațiul public avea energia unui spațiu privat și era privat, dar nu era al individului, ci al tribului. Am înțeles astfel că în trib nu există spațiu privat, ca spațiu personal, ci doar două spații, unul intim, ascuns în întunericul colibei, și altul public – cel al tribului.
Văd spațiul privat ca fiind format din zone ale existenței noastre populate de lucrurile care ne aparțin, care sînt ale noastre, dar rupte de noi. Nu sînt esențial și organic legate de noi, așa cum sînt cele din spațiul intim, dar nu sînt nici în afara proprietății, ale altora ori ale tuturor, așa cum sînt cele din spațiul public. Spațiul privat este undeva la mijloc, între cel intim și cel public, este spațiul manifestării credinţelor, valorilor, creativității și personalității noastre. Spațiul în care putem să ne exprimăm în raportul nostru de indivizi cu lumea. Spațiul în care, luînd distanță față de lume, venind înspre noi, putem să spunem ceva despre ea sau despre noi înșine și să rămînem în siguranță. Acest spațiu nu își găsea locul în trib, căci spațiul privat este spațiul modernului. Modernul s-a născut prin creația acestui hibrid între intim și public.
Identitatea
În trib, identitatea ca individ îți este dată de trib, iar identitatea tribului de credințele, valorile și ecuațiile cosmogonice care curg de mii de ani prin interstițiile culturale ale acestui superorganism. Dacă îți permiți să iei distanță față de trib, să chestionezi realitatea și s-o analizezi din afară, riști să îți pierzi identitatea. Formulînd idei care contravin identității tribului, riști excluderea. Acesta este unul dintre motivele pentru care cei din trib păstrează secretul credințelor și le împărtășesc doar celor pe care îi consideră de-ai lor. Căci a ști și a crede ce știu și ce cred ei înseamnă a fi parte integrantă din identitatea lor, din trib.
Scriind în jurnal, n-am făcut decît să iau distanţă față de trib, să experimentez spațiul privat, să gîndesc diferit și să simt astfel, de undeva din adîncul ADN-ului meu tribal, pericolul excluderii. El a rămas pînă astăzi în genetica noastră, a celor moderni, dacă ne gîndim la Darwin și la cum a fost exclus din multe cercuri-triburi, pentru că și-a permis să aducă în spațiul public un fel de a vedea lumea construit în spațiul său privat. Am înțeles atunci că acolo, în trib, întunericul din colibă era spațiul meu intim, cercul tribului era spațiul public, iar cei 20 de centimetri pătrați ai jurnalului erau spațiul meu privat.
În vizită la cacique
În următoarele zile, am plecat împreună cu cacique – șeful tribului în care stăteam – în vizită la cacique-ul din tribul central. Cel mai mare trib din cele 15 ale etniei Umutina, din rezervația cu același nume, mărginită de două rîuri: Rîul Paraguay, pe care l-am trecut cu pluta ca să ajungem între triburi, și rîul Bugres.
În tribul central, ca urmare a întîlnirii lor istorice cu mareșalul Rondon, sînt case din cărămidă, joase, cu încăperi largi și cu terase extinse. Am ajuns acasă la cacique și ne-am așezat pe o bancă de pe terasă. Cacique era în fața casei cu încă cineva. Mama lui gătea în bucătărie și pe terasă mai erau încă vreo șase oameni din tribul lor. Au schimbat două trei vorbe cu cacique-ul meu, ne-au întrebat dacă vrem cafea și, apoi, unul sau doi au continuat un dialog cu noi, restul tăceau. Stăteau și tăceau. Atît de firesc, atît de viu și natural cum n-am mai văzut pînă atunci tăcerea. Robert Levine, psiholog social, povestește în Geografia timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile cum, în India și în Nepal, în societăți construite în jurul comunității, al castei, deci al tribului, avea „prieteni care se vizitau reciproc și pur și simplu stăteau acolo fără să zică nimic – vizite în timpul cărora lumea se simțea foarte confortabil”. Cu excepția lui.
Îi înțelegeam starea lui Levine. Ca să fac față disconfortului, m-am uitat la ochii lor și am avut intuiția că în spatele acelei tăceri e un întreg dialog, cu ei, cu tribul, cu lumea, cu viața. Eram într-o agora a tăcuților. M-am gîndit că așa, tăcînd, ei trăiau experiența spațiului lor privat. Cum jurnalul era spațiul meu privat, universul gîndirii era al lor.
Gîndurile sînt stranii
Cînd stau să apară, pentru o fracțiune de clipă sînt pre-gînduri, parte din noi, din intimitatea noastră, conectate cu mintea. Ca pen-insulele de continent. Imediat se rup parcă din ea și devin gînduri. Insule în apele litorale. Sînt proprietatea noastră privată, dar nu mai sînt parte din noi. Majoritatea gîndurilor pleacă departe, departe de noi. Unele nu se mai întorc. Insule pierdute în larg, măcinate de valuri și scufundate în marele ocean. Pe cînd altele vin, se amestecă cu gînduri care ne populează mintea, dansează între ele, încep un război sau pur și simplu rămîn tăcute o vreme. Altele ne bîntuie ca un blestem și nu ne lasă să trăim. Toate acestea se întîmplă într-un perimetru al spațiului nostru privat, la umbra intimității noastre.
Am crezut pînă atunci că doar noi, modernii, avem spațiul privat. După întîlnirea cu tăcerile lor sînt convins că și ei îl aveau, de multă vreme. La noi doar a ajuns să se concretizeze. Poate că acesta este motivul pentru care ne este atît de ușor să gîndim, dar atît de greu să ne formulăm gîndul rostit sau scris. Căci exercițiul gînditului îl avem de sute de mii de ani, dar exercițiul spațiului privat formulat, concretizat, doar de cîteva veacuri. Noi, oamenii, prima dată am vorbit în gînd și abia mai tîrziu în agora și în jurnal.
„Animalele sociale sînt animale deștepte”
Spațiul privat este cel în care se negociază integrarea noastră în lumea și în grupul din care facem parte. Se pare că acest spațiu s-a născut în orizontul gîndirii și un argument că intuiția mea s-ar putea să fie valabilă vine nu doar din lumea oamenilor, ci și din lumea rudelor noastre, unele foarte îndepărtate. R.I. Dunbar publică, în 1993, un studiu (Coevolution of neocortical size, group size and language in humans. Behavioral and Brain Sciences) în care demonstrează cum, în rîndul vertebratelor (cimpanzei, ungulate, reptile, păsări și chiar pești), creierul se mărește pe măsură ce grupurile pe care le formează indivizi din diferitele specii cresc. Logaritmul dimensiunii creierului este aproape proporțional cu logaritmul grupului social. Analizînd asta, Haidt conchide, în cartea sa Ipoteza fericirii: armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune: „Animalele sociale sînt animale deștepte”. Plastic vorbind, creierul s-a extins, într-o formă organică a spaţiului privat, pentru a putea gestiona relația vietăților cu lumea, cu grupul.
O luptă continuă cu tribul și cu noi
Am început să înțeleg acum ce înseamnă expresia „cuvintele sînt mai puternice decît sabia”. Gîndurile noastre formulate în spațiul privat și ajunse în cel public au uneori forța de a-l schimba. Tribul se teme de spațiul nostru intim și privat, din el poate să apară o amenințare. În unele situații, se străduiește să îl invadeze, să-l restrîngă, sperînd la anihilarea lui. Uneori reușește și ajungem în situația în care spunem că oamenii nu mai gîndesc cu mintea lor. Alteori nu, sau cel puțin nu pentru multă vreme. Așa sîntem croiți, într-o luptă continuă cu tribul și cu noi. Sîntem urmașii celor care de milioane de ani au rămas pe cîmpul acestui război. Cei care s-au rupt de trib au pierdut șansele supravieţuirii lor, iar cei care s-au identificat total cu tribul au ratat șansa adaptării tribului la lumea din jur. Dacă tribul ne dă siguranța și confortul, creativitatea și inovația tribului le dă individul, prin personalitatea lui. Materializarea gîndurilor, expandarea spațiului privat și deschiderea lui spre cel public au pus bazele modernității, au adus pe lume știința și tehnica, instrumentele care ne ajută astăzi să supravieţuim ani mulți în triburi enorme.
Experiența jurnalului din trib a mișcat tectonic limitele spațiilor bine delimitate în lumea din care veneam. În modernitate, unde spațiul privat este atît de larg, jurnalul și spațiul gîndirii noastre sînt considerate planuri ale intimului. În trib, acolo unde nu există concret un spațiu privat, jurnalul și pelagicul gîndirii devin planuri ale acestui spațiu. Pare că lărgirea spațiului privat naște în noi nevoia extinderii spațiului intim, iar reducerea spațiului privat o renegociere a intimității și utilizării ei. Spațiul intimității noastre, la fel ca spațiul nostru privat, își schimbă mereu limitele în funcție de societatea și vremurile în care trăim. Un singur lucru pare că rămîne constant, nevoia noastră de intim și privat.
M-am întors din trib cu cîteva lucruri, toate nespus de prețioase pentru mine. Podoabe din costumul tradițional pe care l-am purtat la plecare, într-un ritual, și jurnalul. Ele nu sînt decît extremele intervalului în care se mișcă ființa speciei noastre. De la nevoia de a fi parte din intimitatea a ceva mai vast decît noi și nemăsurata dorință de a ne rupe de tot și a exista liberi, în intimitate cu noi înșine.
Alexandru N. Stermin este biolog, explorator și scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Cum am devenit vrăjitor, Editura Humanitas Junior, 2023.
