Jung, inamicul român al lui Freud

Dacă vorbim despre receptarea jungianismului în România, trebuie să constatăm că ea este încă şi mai firavă decît receptarea freudismului. Am putea începe istoria acestei receptări cu interesele teoretice ale lui Lucian Blaga, mai ales cele din lucrările Orizont şi stil, Geneza metaforei şi sensul culturii şi Despre gîndirea magică. Creatorului noologiei abisale îi datorăm şi o frază exemplară pentru nivelul mai general de receptare din acele vremuri (anii ’40), inspirată fără doar şi poate de un celebru vis inaugural al lui C.G. Jung: "Dacă la Freud inconştientul este cît pivniţa unei case, la Jung inconştientul este cît un imperiu subteran". Cînd nutreşti atari convingeri, în mod necesar trebuie să părăseşti un autor pentru altul, iar în cele din urmă să îi abandonezi pe amîndoi şi să-ţi creezi o nişă personală. Un traseu asemănător, dar în care etapa freudiană nu este evidentă, are şi Mircea Eliade, preocupat încă din anii ’30 de lumea arhetipurilor şi frecventîndu-l după război pe Jung la Ascona. Ulterior, va dori să se delimiteze de accepţiunile jungiene ale noţiunii de arhetip şi să instituie sensuri proprii. Să adăugăm listei noastre şi best-seller-ul interbelic (în 5 sau 6 ediţii!) al lui Ion Popescu-Sibiu, Doctrina lui Freud. Psihanaliza, către ediţiile finale, Jung bucurîndu-se de sensibil mai multă atenţie ca înainte; cartea Arhaic şi universal a lui Sergiu Al-George; şi interpretările, traducerile şi activitatea editorială de la Editura Trei ale lui Vasile Dem. Zamfirescu, care iniţiază în premieră o ediţie a operelor complete ale lui C.G. Jung, aflată azi în curs de desfăşurare. Cu aceasta, lista numelor semnificative pentru receptarea culturală a jungismului în România se încheie brusc. (Un inventar foarte scrupulos al referirilor româneşti la opera lui Jung poate fi aflat în excepţionala istorie a lui G. Brătescu, Freud şi psihanaliza în România). Care să fie oare cauzele pentru o atît de slabă aderenţă la ideile psihiatrului elveţian? Am spune că aceleaşi care au condus la slaba receptare a psihanalizei în genere: rezistenţa prin contestare, ignorare, modă sau adeziune facilă şi hiperentuziastă, în care îşi află teren de manifestare numeroasele raţionalizări şi intelectualizări ca mecanisme de apărare. Ca fond, o crasă necunoaştere a naturii procesului analitic şi a realităţilor clinice care întemeiază conceptele cu deschidere culturală, drept care foarte adesea intelectualii noştri au avut impresia unui reducţionism mutilator ori a întinării obscene a sensurilor spirituale printr-o caricatură libidinală. Ultragiat, Nichifor Crainic, de pildă (şi ca el mulţi alţii), va aduce în discuţie ca argument "demnitatea artei", incompatibilă cu presupusa înjosire psihanalitică. Dar există şi o cauză specifică a slabei preluări a ideilor lui C.G. Jung, care îl aşază într-o postură ingrată - şi anume cea de oponent de serviciu al freudismului. Despărţirea din 1912 a celor doi magiştri va servi ca pretext românesc în combaterea concepţiilor lui Freud - de fapt, la o lectură atentă, a întregii psihanalize şi chiar a lui Jung însuşi. Jung pare a fi în epocă savantul care continuă şi depăşeşte freudismul, neajunsurile, prostiile şi exagerările acestuia. Cel puţin cronologic, ideea e verosimilă, iar Jung face figura unui continuator şi a celui care pune lucrurile în ordine. Psihiatrul elveţian este, pe de altă parte, foarte disponibil pentru preluările culturale, ceea ce, afară de faptul că îi degrevează pe intelectualii noştri de datoria clinică (care există totuşi şi aici!), le asigură şi exclusivitate faţă de mult prea comuna, deja, utilizare a unui freudism clişeizat în presa vremii şi de simţul comun. Să nu uităm nici faptul că dacă ideile psihanalizei încep să fie prizate în România pe la începutul anilor ’20 (cam prin 1922, după o deducţie a lui G. Brătescu din amintita istorie), tînăra generaţie de intelectuali care se afirmă şi care dobîndeşte o conştiinţă de sine cam zece ani mai tîrziu, idealizează masiv motivaţiile şi determinantele culturale, ba chiar într-o opoziţie tranşantă cu cele politice şi economice, refulate ca ignobile. Tablou suav şi purist în care freudismul, o discreditabilă exaltare a instinctelor joase, face loc "mai culturalului" Jung şi arhetipurilor aferente. Ideile jungiene par, cel puţin la prima vedere, în acord cu ideile epocii şi cu scenariile grandioase ale extremei drepte, spre deosebire de muzica "flaşnetei" lui Freud, ca să folosim o expresie mai tîrzie şi din alt context, a lui Lucian Blaga. Sau, citîndu-l din nou pe filosof: Are loc o "lărgire a jgheabului". În România, Jung s-a consacrat, din păcate, ca principalul inamic al lui Freud, ceea ce, paradoxal, nu a dus la o mai bună cunoaştere măcar a jungianismului. Putem spera oare la o schimbare a statutului său într-un viitor previzibil? Există o asociaţie profesională a jungienilor, Asociaţia Română de Psihologie Analitică, există o dezvoltare instituţională a psihanalizei în general - şi există, în premieră, şi intenţia parţial materializată de editare a operelor clasicilor psihanalizei, printre care şi Jung.