Jumătate de vedetă călare pe jumătate de porc şchiop

Citeam în presă, acum vreun an, cred, o scrisoare deschisă de mulţumire. Autor: o femeie oarecare din judeţul Constanţa. Adrisant: Andreea Bănică. Subiect: numita Andreea Bănică o ajutase pe doamna respectivă cu, dacă nu mă-nşel, nişte mobilă. Ilustrată cu o poză mare a sufletului caritabil care este Andreea Bănică (mă rog, mai mult a trupului caritabil care este), scrisoarea era nu doar deschisă, ci şi foarte lungă. Şi - să vezi chestie! - conţinea, de cîteva ori, precizarea că Andreea a dat mobila cu o singură şi foarte importantă condiţie: confidenţialitatea. Aşadar, cu toate că i se ceruse să fie discretă, doamna cu pricina îşi asuma riscul de a-şi scoate din sărite îngerul păzitor, făcîndu-i public gestul sensibil şi complet dezinteresat. Probabil că Andreea mai plînge şi azi, cînd e ea aşa, mai deprimată şi îşi aminteşte cît de nerecunoscători pot fi unii şi cum îşi încalcă ei promisiunile. Nu merită să le dai nici un autograf, darămite un camion de mobilă... Tot legat de o Andree - de data asta cu numele de Bălan - am întîlnit, de curînd, ceva interesant prin ziare. Rezumată în trei vorbe, ştirea ar suna cam aşa: din nefericire, Andreea şi-a descoperit un nodul la sîn şi s-a speriat. Din fericire, s-a speriat degeaba. Nu era ceva grav. Din nefericire, a fost totuşi nevoită să se supună unei intervenţii chirurgicale. Din fericire, intervenţia a fost încununată de succes. Citind o asemenea ştire, într-o primă instanţă îţi vine să zici: "Ce nesimţiţi, dom’le, şi ziariştii ăştia! Cum îşi bagă ei nasul pe sub cearşafurile de spital ale oamenilor! Urît!". După aia, îţi dai seama că pe asta s-a şi bazat Andreea Bălan, atunci cînd a lăsat informaţia despre nodulul ei să ajungă la presă. Şi deschizi mail-ul, să vezi cine te mai deranjează şi cu ce, doar-doar vei uita, în felul ăsta, de nodul. Şi ce găseşti pe mail? Păi, printre altele, un mesaj de la PR-ul lui Liviu Vîrciu (băiatul ăla gelat care cînta, pe vremuri, un fel de manele, iar acum e actor de - scuzaţi rima! - telenovele!). Deschizi mail-ul cu pricina, aşteptîndu-te să citeşti ceva care să justifice deranjul, cum ar fi că Vîrciu ăsta a fost nominalizat la Oscar. Nici vorbă de Oscar, altceva ţi se comunică despre Liviu (e drept, aproape la fel de important): că se înţelege superb cu cîinele lui. E bine. Dacă stai să te gîndeşti cîţi oameni se mai înţeleg bine în ziua de azi cu cîinii lor, e chiar senzaţional. Empatizezi puţin cu Liviu (sau cu cîinele, nu-ţi dai seama exact), de emoţie îţi dau lacrimile, din cauza lacrimilor te împiedici şi calci pe telecomanda de la televizor. La fix ca s-o auzi pe Dana Săvuică povestind, în exclusivitate, cum, la cea mai recentă aniversare a căsătoriei, a exersat toată noaptea, împreună cu soţul, poziţii din Kamasutra. Şi anunţînd că, de ziua lui, are de gînd să-i facă surpriza-surpriza vieţii, invitînd în dormitor încă o doamnă. În timpul ăsta, pe alt post, are loc o înmormîntare. Rămîi cu gura căscată, fiindcă mortul e viu. Sau moarta, mă rog. Înconjurată de dansatoare din buric, prinţesa Brianna Caradja stă într-un coşciug, îşi mănîncă propria colivă şi face conversaţie cu invitaţii la propriul parastas. Pui mîna pe telefon să-ţi anunţi un prieten că Brianna tocmai se înmormîntează la televizor, deşi n-a murit. Cu această ocazie, afli că, mai deunăzi, pe acelaşi post şi în aceeaşi emisiune, un manechin cvasianonim a fost invitat să călărească un porc şi a acceptat. Păi, normal că a acceptat. Dacă vrei să ţină minte lumea cum te cheamă (eventual şi cu ce te ocupi), faci orice. Faci gesturi caritabile, cu pretenţia vehementă a anonimatului, dar ai grijă să se afle şi că le-ai făcut şi că ai ţinut să nu se afle, îţi fluturi pansamentele de la operaţie, îţi dezvălui relaţia sentimentală cu cîinele, îţi relatezi în detaliu trăirile de dormitor, precum şi planurile de viitor din domeniu, te înmormîntezi de viu şi umbli călare pe un porc. E greu, e adevărat, dar asta e situaţia: publicul e plictisit şi deja nu-i mai poate fi captată atenţia cu nişte simple implanturi sau cu o modestă pereche de chiloţi care se zăreşte, ca din întîmplare, de sub o fustă. Asta nu-nseamnă că implanturile şi chiloţii nu mai sînt necesari. Sînt necesari, dar nu şi suficienţi. Apropo de chiloţi: acum vreo două săptămîni, Silviu Prigoană a făcut un gest ironic. Şi-a dat jos nădragii, a făcut poze în chiloţi şi le-a dat celui mai vîndut tabloid, ca să le pună pe prima pagină. Chipurile, tocmai îşi anunţase candidatura la Primăria Capitalei şi avea nevoie să cucerească publicul apt de vot, printr-o metodă deja consacrată de vedetele din România. Iată aşadar şi culmea şmecheriei în materie de PR: să faci o audienţă fabuloasă prefăcîndu-te că o amendezi pe proasta care-şi arată chiloţii şi călăreşte porcul.