J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală

Panica morală, sentimentul de teamă generat de credința că o persoană sau un lucru amenință valorile fundamentale și bunăstarea unei comunități, există de dinainte de Internet. La mijlocul secolului trecut, America se confrunta cu amenințarea comunismului, care devenise „Panica Roșie”; apoi, prin anii ’70, cînd lucrurile s-au mai calmat, a venit un alt val colectiv de teamă și indignare, exprimat sub forma „Războiului împotriva drogurilor”. Odată cu Internetul, însă, piața panicilor morale s-a liberalizat: putem să ne alegem propria panică, pentru ca apoi să ne indignăm public și să-i pedepsim colectiv pe cei transgresivi. Iar rezultatele sînt mixte. 

Uneori, indignarea morală și sentimentul colectiv de furie pot facilita acțiunea colectivă și schimbarea socială: de exemplu, războiul Rusiei împotriva Ucrainei s-a confruntat imediat cu reacții și condamnări din întreaga lume. Exprimarea indignării morale pe platformele sociale a stimulat emergența unei solidarități cum rar s-au mai întîlnit și care s-au concretizat prin oferirea de sprijin pentru refugiați, la nivel global.

Alteori, reacțiile colective ale oamenilor împotriva unor indivizi care fac glume proaste sau susțin poziții condamnabile din punct de vedere moral sînt disproporționate și violente în raport cu transgresiunile comise. 

Cartea lui Jon Ronson, Deci ai fost umilit public, documentează cîteva astfel de cazuri. Un exemplu este cel al lui Lindsay Stone, o femeie din Statele Unite, a cărei viață a fost distrusă, aproape ireparabil, după ce a postat pe net o poză în care se preface că țipă în fața unui panou de la intrarea într-un cimitir al veteranilor care îndemna la păstrarea liniștii. Lindsay a fost hărțuită de zeci de mii de oameni online, și-a pierdut slujba, reputația, chiar prietenii și a suferit ani buni de depresie ca urmare a acestui episod. Cînd și cum degenerează acest fenomen al indignării morale în cascade ale furiei ce duc la nedreptate și cruzime?

Mecanism evolutiv

Oamenii au evoluat pentru a reacționa împotriva cruzimii și a nedreptății, ceea ce ne-a ajutat să menținem un anumit nivel de cooperare în interiorul grupului, prin descurajarea înșelăciunii. Cooperarea umană, chiar și în grupuri mari de străini neînrudiți genetic, depinde de aplicarea normelor sociale, iar această aplicare depinde, la rîndul ei, de pedepsirea celor care transgresează diverse norme fundamentale pentru grup. Așadar, dintr-o perspectivă evoluționistă, indignarea morală face parte dintr-un mecanism ce ajută la stabilirea unei cooperări complexe. 

Dar prin indignare morală nu pedepsim doar transgresiunile, menținînd astfel cooperarea la nivelul grupului. Ea mai are un rol, acela de a transmite informații despre noi înșine celorlalți membri ai grupului. Sîntem o specie hiper-cooperativă și din acest motiv informația socială, adică acea informație despre caracterele și acțiunile altora, este extrem de valoroasă. Este normal să îi studiem și analizăm pe ceilalți, să observăm cum și în virtutea căror norme acționează, pentru că informațiile pe care le obținem astfel reprezintă o resursă de încredere pentru planificarea acțiunilor viitoare. Cînd vedem că cineva încalcă o normă morală, reacționăm cu indignare. Dar cînd exprimăm indignare morală nu semnalăm numai încălcarea unui standard moral, ci transmitem, de asemenea, informații sociale rețelei noastre sociale despre cine sîntem noi cu adevărat. Cu alte cuvinte, exprimînd public indignarea morală, le semnalăm celorlalți care sînt valorile și principiile noastre și, prin urmare, le arătăm că se pot baza pe noi. 

Așadar, indignarea morală ne-a fost utilă pentru că ne-a ajutat să descurajăm viitoare transgresiuni ce ar fi împiedicat cooperarea, creînd astfel un sentiment de coeziune socială. Chiar și acum, indignarea morală poate duce la mobilizarea acțiunii colective pentru unele cauze umanitare, cum este exemplul de mai sus al războiului din Ucraina. Dar cum degenerează online uneori acest mecanism într-unul al cruzimii, care se rezumă numai la a pedepsi și a distruge viețile celor care calcă strîmb?

Pe platformele sociale, întotdeauna ne alăturăm acelor grupuri cu care împărtășim un sistem de valori și principii morale. Dacă sînt vegetariană, voi căuta grupurile de vegani și vegetarieni, nu mă voi alătura comunităților pasionate de cîrnați sau mici. Această posibilitate de a constitui foarte ușor grupuri care se afiliază în virtutea unei valori morale duce, în mod evident, la răspîndirea mult mai facilă a veștilor despre diverse transgresiuni morale în rîndul oamenilor care împărtășesc aceleași valori și la intensificarea sentimentului de indignare morală. 

Dar nu aparținem niciodată unei singure comunități online, ci sîntem parte din mai multe grupuri cu care împărtășim diverse principii și norme morale. Sîntem mai tot timpul conectați, în contact permanent cu oameni din toate colțurile lumii. Ceea ce înseamnă că online ne confruntăm cu mai multe încălcări ale normelor morale decît în media tradiționale. Această densitate mare de informații morale ar putea explica de ce rețelele sociale declanșează conflicte morale atît de puternice între grupuri, conflicte care duc la indignare morală. Nu numai că online avem mai multe pretexte de indignare, ci devine și mult mai puțin costisitor să o exprimăm.

Exprimarea indignării morale în viața reală este costisitoare, deoarece expune indivizii la represalii. Dar online nu există costuri de răzbunare. După ce scriem sau distribuim o postare în care condamnăm sau atacăm pe cineva, ne putem deconecta; astfel, eliminăm ușor posibilitatea confruntării cu cel pe care încercăm să îl pedepsim. Prin scăderea costurilor de exprimare a indignării, dar și a celor de represalii, platformele de social media favorizează indignarea morală. 

Densitatea încălcărilor normelor morale pe care le întîlnim online este atît de mare, iar noi ne indignăm atît de des, încît psihologii au început să vorbească despre outrage fatigue. Această „oboseală” apare atunci cînd avem de-a face cu prea multe abateri morale care necesită atenția noastră și, ca urmare, simțim epuizarea și apatia, ceea ce scade intensitatea emoțiilor trăite. Mai mult, ne pierdem rapid interesul pentru evenimentul pe care l-am condamnat și nici nu prea ne batem capul cu consecințele acțiunilor noastre. Știm doar că ceva este scandalos, că trebuie să reacționăm și să trecem mai departe, la următorul eveniment care merită indignarea noastră. 

Supraîncărcarea semnalelor morale creează o povară cognitivă care împiedică înțelegerea mai profundă a fenomenelor cu care ne confruntăm. Acest mod de a fi online nu este un bug, o eroare, ci o caracteristică structurală aleasă și atent implementată de proprietarii platformelor sociale. Nu reacționezi, nu ești recunoscut de ceilalți, nu faci parte din joc! De aici și prevalența indignării morale pe platformele de social media.

Moral & digital

Cum se ajunge însă de la indignare morală față de ceea ce percepem drept o transgresiune la acele reacții colective exagerate care ajung să distrugă viața transgresorilor? Pe net, chiar și rolul pedepsei se schimbă. În mediul virtual sîntem departe de suferința pe care o provocăm celor pe care îi pedepsim prin indignarea noastră. Pare că, atunci cînd scriem un comentariu sau dăm un share la o postare care condamnă, nu facem un rău direct, ci, dimpotrivă, contribuim la corectarea unei nedreptăți. La urma urmei, cuvintele nu ucid. 

Problema este că aceste reacții ale indignării morale vin în valuri, se viralizează și angrenează uneori sute de mii de oameni împotriva unui singur individ care a făcut o greșeală. Online, răul este cumulativ: poate că o singură reacție împotriva unei mici transgresiuni nu poate face rău, dar cînd sute de mii de oameni intră în hora urii, consecințele pot fi devastatoare. Nu ne gîndim niciodată dacă persoanele pe care le condamnăm chiar merită tot ceea ce li se întîmplă, nu ne gîndim dacă pedepsele pe care le aplicăm sînt proporționale cu transgresiunile și nici nu vrem sau nu avem capacitatea de a vedea cît de distructivă poate fi puterea noastră colectivă. 

Sîntem ușor păcăliți de platformele sociale: avem nevoie de aprobarea celorlalți și de reputație, ne lăsăm ademeniți de algoritmi care promovează conținuturi care ne inflamează, vrem să dovedim public calitatea noastră morală prin pedepsirea celor pe care îi percepem ca nedrepți; cu atîtea lucruri de făcut, e de înțeles că nu mai avem timp să ne gîndim la justificarea și efectele acțiunilor noastre. Platformele sociale creează un fel de „ceață morală” care ne orbește și ne face să nu mai vedem tot răul pe care îl provocăm încercînd să corectăm diverse nedreptăți. 

Dar totul nu este pierdut. Problemele lumii digitale se reduc, de fapt, la lipsa reflecției, mai ales morale, și a controlului asupra propriilor reacții. Așa cum ne îndeamnă și Aristotel în Etica nicomahică, trebuie să încercăm, toată viața, să găsim justa măsură în toate reacțiile și acțiunile noastre și chiar: „și în afecte, şi în tot ce are tangenţă cu ele, există o cale de mijloc; indignarea, la rîndul ei, este linia de mijloc între invidie şi răutate, sentimente legate de plăcerea sau durerea generate de ceea ce se întîmplă celor din jur” (1108b). 

Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.

Cristina Voinea este cercetătoare la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.