La primul curs de criminologie pentru studenții din anul al II-lea de la Facultatea de Drept, aceștia află care sînt sensurile noțiunii de crimă. Discuția ajunge repede la Garofalo și ale sale delicte naturale – cele care aduc atingere sentimentelor morale de bază, cum sînt mila și cinstea –, adică, în primul rînd, omorul și furtul. Totuși, la întrebarea „Care este singura faptă care a fost pedepsită de toate societățile, chiar și cele primitive?“, răspunsul nu este la fel de ușor. Trecînd printr-un istoric al infracțiunilor sus-amintite, studenții ajung la concluzia că fiecare societate are ca prim obiectiv să-și conserve existența; prin urmare, doar trădarea poate fi infracțiunea comună.

Formele de trădare cunoscute de sistemele de drept sînt variate. De la escaladarea unui zid într-una dintre versiunile legendei lui Romulus și Remus, trecînd printr-o suită de acțiuni reprobabile la adresa monarhiei (a se vedea supliciul lui Damiens) și pînă la modalitățile moderne de comitere a faptei, trădarea a păstrat totuși, din punct de vedere criminologic și penal, cîteva trăsături ce o delimitează de alte infracțiuni.

Reglementarea trădării în țara noastră cunoaște o istorie interesantă. Pînă la adoptarea Codului Penal „Carol al II-lea“, diferite forme de trădare erau prevăzute pe larg în legislațiile din Vechiul Regat („verice român va fi uneltit machinațiuni…“), Transilvania și Bucovina. Unificarea legislativă din 1936 a păstrat, în ceea ce privește trădarea, multiple elemente din aceste reglementări, plasînd o serie de infracțiuni cu această denumire la începutul Părții speciale (cea care definește faptele penale) a Codului Penal, în capitolul dedicat crimelor și delictelor contra siguranței exterioare a statului. Plasarea acestor infracțiuni la începutul Codului Penal arată importanța acordată ocrotirii statului român relativ recent format.

Preocupîndu-se de găsirea unui criteriu de distincție între trădare și spionaj (problemă ce caracteriza și legislațiile din Franța și Germania), pornind de la cazuri celebre (Dreyfus, Schwartz, Boisson etc.) și de la mai multe teorii propuse, Codul Penal „Carol al II-lea“ a ales, ca fiind cea mai relevantă, naționalitatea infractorului – doctrină nouă de inspirație franceză, preluată deja în țara noastră printr‑o lege din 1930 – pentru a delimita cele două categorii de fapte. Trădarea, în configurația acestei legislații, era întotdeauna o crimă, în timp ce spionajul reprezenta un delict și era pedepsit, deci, mai puțin sever.

Prima infracțiune de trădare astfel reglementată îl pedepsea cu moartea pe cetățeanul român ce săvîrșea vreo faptă în scop de a supune teritoriul statului sau o parte din el suveranității unui stat străin sau de a suprima ori știrbi independența statului ori de a distruge unitatea statului. Alte forme de trădare se pedepseau cu munca silnică pe viață ori pe o altă durată sau cu temniță grea; o reglementare din 1948 a introdus pedeapsa cu moartea pentru mai multe categorii de fapte. Obligația de fidelitate (și, de ce nu, de iubire) față de stat era văzută așadar ca una dintre cele mai importante îndatoriri ale cetățeanului român.

Codul Penal din 1969 a păstrat infracțiunile contra siguranței statului la începutul Părții speciale. Trădarea propriu-zisă, definită ca intrarea în legătură cu un stat străin, organizație străină sau agenți ai acestora, comisă într-unul dintre scopurile de mai sus, era urmată de trădarea prin ajutarea inamicului și trădarea prin transmitere de secrete. Categoriile de persoane care puteau comite infracțiunile includeau, pe lîngă cetățenii români, persoanele fără cetățenie care domiciliau în România. Infracțiunile erau pedepsite cu moartea – reprezentînd chiar una dintre justificările menținerii acestei pedepse în Codul Penal – și confiscarea totală a averii, iar uneori cu închisoarea între 15-20 de ani. O infracțiune aparte de trădare era cea realizată prin refuzul înapoierii în țară, introdusă în Codul Penal în 1970, dar abrogată cîțiva ani mai tîrziu. Modificările ulterioare ale infracțiunilor, realizate în special în 1996, au vizat, în esență, pedepsele. Dosarele penale din perioada comunistă au vizat infracțiunea de trădare prin transmitere de secrete și, uneori, pe cea de trădare; unele cereri de modificare a hotărîrilor astfel pronunțate au fost judecate de instanțe chiar și în anul 2015.

Codul Penal în vigoare (din 2009) a adus o schimbare de paradigmă în ceea ce privește infracțiunile de trădare. Fără a le considera mai puțin importante, legiuitorul a ales să le plaseze spre finalul Părții speciale a Codului, iar nu la început, aducînd infracțiunile contra persoanei în Titlul I, cu motivarea că această abordare „reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale“ (cf. Expunerii de motive a Comisiei de elaborare a Codului Penal). Trădarea, în toate formele sale – aproape neschimbate față de Codul Penal din 1969 – poate fi comisă doar de un cetățean român, cea mai gravă fiind cea comisă prin ajutarea inamicului.

Discuția de la criminologie din anul II avea o continuare: pînă în 2014, studenții la Drept din anul al III-lea începeau studiul Părții speciale a Codului Penal cu faptele de trădare. Schimbarea locului acestora în Cod a atras și încetarea analizării lor ca parte a materiei, suficient de încărcată cu toate celelalte infracțiuni. Studenții sînt totuși avertizați că această mutare și, din fericire, absența unor dosare penale recente care să aibă un astfel de obiect nu înseamnă, în vreun fel, că ar trebui ignorate ori considerate imposibil de repetat.

Andra-Roxana Trandafir este prodecan și lector universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea din București, unde predă criminologie și drept penal.