Istoria şi perspectivele ideologice - interviu cu Walter FAMLER</i>

Din perspectiva noastră, Cortina de Fier nu mai există. Barierele nu au dispărut doar fizic, ci şi în percepţia oamenilor. Desigur, asta s-a întîmplat după doar cîţiva ani în domeniul schimbului internaţional, atît la nivelul statului, cît şi al afacerilor. Există însă mentalităţi conturate diferit, ceea ce are legătură cu comportamentul în societate. Asta se vede mai puţin la tinerele generaţii, dar printre cei mai în vîrstă se observă, în Est, o anume dependenţă de Stat şi de ajutoarele sale: oamenii vor ca Statul să îi sprijine. Dar cred că noile tehnologii şi mass-media anulează diferenţele. Televiziunile comerciale, de exemplu, sînt la fel " în Vest şi în Est. Modul în care oamenii sînt "construiţi" de noile tehnologii ale comunicării este acelaşi: există o tendinţă generală de a adopta noul, bazată pe competenţe şi "facilităţi", ceea ce creează un anume tip de egalitate între Est şi Vest, dar " paradoxal " generează şi inegalităţi, pentru că felul de a se adapta la noile tehnologii depinde încă de formaţia individuală, de diferenţele între bogaţi şi săraci şi de altele. Cine spune că nu mai există diferenţe de clasă spune o mare minciună. Socialismul şi comunismul au fost bazate strict pe diferenţele dintre clase, ceea ce a fost, desigur, şi un instrument de propagandă pentru nomenclatură, dar a fost şi un fel de iluzie în care oamenii au ajuns să creadă. Acum, oamenii te privesc ciudat cînd vorbeşti despre diferenţele de clasă, pentru că există această nouă "ideologie" a individului care se poziţionează într-o anume ierarhie. Şi există societatea de consum, în Est şi în Vest... Cuceriţi fiind de noua tehnologie şi de societatea de consum, vi se pare că tindem să ne uităm trecutul recent? Dincolo de ce ne leagă astăzi, amintirile noastre sînt diferite, istoriile sînt diferite... Şi interpretarea istoriei e diferită, în special în privinţa Holocaustului " aşa cum s-a văzut şi la această reuniune de la Vilnius. În Vest, dezbaterile despre Holocaust au început în anii ’60, au existat cîteva mari procese ale celor care au săvîrşit crime. Ce-i drept, puţini dintre criminali au fost judecaţi şi condamnaţi, mulţi au dispărut pur şi simplu, alţii au murit între timp. Dar tot acest fenomen de dezbatere şi asumare a Holocaustului a culminat, în anii ’90, cu un fel de entuziasm memorial de stat. Asta se poate vedea foarte bine în Memorialul Holocaustului de la Berlin, al cărui design e, după părerea mea, pur şi simplu greşit: apar acolo sicrie de beton " e ca şi cum ai pune o lespede turnată din ciment peste memorie. Sigur, la mijloc e multă cercetare istorică şi expertiză, dar ea rămîne doar la nivel academic, cine merge la acel monument nu vede decît beton turnat. Dincolo de cercetările academice şi de rituri memoriale, educaţia publică s-a făcut în spiritul recunoaşterii şi asumării istoriei recente. În Germania şi în Europa de Vest în general au existat, şi la nivelul marelui public, dezbateri, pagini întregi din ziare ori filme documentare despre crimele de război. Acestea din urmă fac, paradoxal, şi un fel de propagandă nazismului, pentru că vezi în ele oameni mărşăluind, fragmente din discursurile lui Hitler, scene de război, Wehrmacht-ul în ipostaze eroice şi altele. Sigur, scenele sînt comentate, iar comentariul nu e favorabil nazismului. Dar limbajul imaginilor e diferit de cel verbal. Există în Austria noi mişcări de extremă dreaptă care, în întrunirile lor, reiau şi imită scenele văzute în astfel de documentare şi refac tot ritualul militar nazist. Au şi site-uri pe Internet şi unii dintre membrii acestor "cercuri ideologice" au ajuns chiar să deţină funcţii importante în administraţie şi politică. Există apoi cazul Jörg Haider, liderul unui partid de extremă dreaptă, fost guvernator al provinciei Carinthya, care a murit într-un accident de maşină produs din vina sa: era beat şi mergea cu 247 de km/h. După moarte, a fost "eroizat" şi privit ca o victimă, iar acum există un număr destul de mare de oameni convinşi că a fost ucis de agenţii Mossad. Aici acţionează un fel straniu de antisemitism, pentru că cei mai mulţi nici nu ştiu exact ce este Mossad, ştiu doar că e o agenţie evreiască. Dar noile mişcări de extremă dreaptă tocmai pe asta ştiu să mizeze " pe ceea ce oamenii au în minte într-un mod destul de confuz. În Austria, de pildă, mulţi tind să revalorizeze dimensiunea "socialistă" a naţional-socialismului, gîndind foarte simplist: e adevărat că eram liberi şi naziştii ne-au ocupat, e adevărat că nazismul a omorît mulţi evrei şi nu trebuia s-o facă, dar era totuşi o formă de socialism " s-au construit autostrăzi, nu exista şomaj, locurile de muncă erau sigure etc. Un astfel de discurs a fost reciclat de partidul lui Haider timp de 25 de ani. În Ungaria a apărut Garda Naţională, care a omorît mai mulţi romi. Dar opinia publică nu pare foarte neliniştită din cauza unor fenomene de acest gen: trăim într-un fel de leisure society, oamenii nu vor să privească dincolo de imaginile şi percepţiile de suprafaţă. Iar la suprafaţă totul pare că funcţionează bine. Problema este însă cum proiectezi o societate, dincolo de aparenţa de succes. Comunismul " o foarte ciudată religie... În Est se discută nu doar despre crimele nazismului, dar şi despre ale comunismului, şi se cere condamnarea regimului comunist. Sînteţi de acord? Sînt de acord cu cele mai multe argumente în favoarea condamnării comunismului şi nazismului. Dezbaterea de la Vilnius a fost foarte interesantă din acest punct de vedere. Am fost impresionat de intervenţia doamnei Irena Veisaite " care a supravieţuit Holocaustului, dar este şi o personalitate foarte puternică. Toată familia sa a murit într-un lagăr de concentrare. La sfîrşitul discursului său, se întreba dacă poate avea loc un proces împotriva comunismului, asemănător celui de la Nürnberg. Cred că e imposibil aşa ceva. Procesul de la Nürnberg a fost "ghidat" şi condus de armatele aliate. Nu se poate face aşa ceva acum. Şi apoi, despre care crime ale comunismului vorbim? Despre cele de după război? Despre cele de după 1917 şi din vremea stalinismului? Pe care şi cum le aducem în faţa instanţei? Este vorba de o istorie care îşi are rădăcinile în secolul al XIX-lea. Şi atunci, ca să mergem pînă la capăt, ar trebui să judecăm şi alţi oameni, şi chiar partide. E prea complicat. Bineînţeles, crimele trebuie discutate şi analizate, arhivele serviciilor secrete trebuie deschise. Dar nu numai în Est: şi la noi, în Vest, pot apărea lucruri interesante. De exemplu, despre rolul CIA în Războiul Rece. Recent, în Austria s-a permis accesul la documente de arhivă din anii ’40-’50. Acum cîteva săptămîni, a apărut o relatare, pe baza acestor documente, despre un important editorialist de la Die Presse, un jurnalist foarte respectat în vremea sa (acum decedat). S-a dovedit că avea dese contacte cu agenţi CIA şi îşi scria articolele şi comentariile la sugestia lor şi exprimînd punctul lor de vedere. Nu era plătit de CIA, dar avea o colaborare strînsă cu agenţia americană. S-a mai aflat că CIA a finanţat unele societăţi literare austriece. Pe de altă parte, după război, pînă în 1955 (cînd Austria şi-a declarat neutralitatea), sovieticii au influenţat şi ei multe lucruri, au arestat ori şantajat oameni, pe unii politicieni i-au corupt ş.a.m.d. Aşa încît, dacă vorbim despre istorie, trebuie să avem în vedere toate aceste episoade, privite din perspective ideologice diferite. Şi cred că e bine să ne declarăm de la început poziţia ideologică. Eu, de pildă, recunosc că vorbesc din punctul de vedere al unui social-democrat. Dintr-o perspectivă estică, există senzaţia că, tocmai pentru că mulţi intelectuali vestici sînt marxişti, este refuzată condamnarea comunismului. Cred că intelligentsia de stînga trebuie să gestioneze această problemă uzînd de o trăsătură care îi e caracteristică: spiritul critic. Cunosc destui intelectuali, scriitori, universitari şi ştiu pe ce poziţii erau în anii ’60, aşa că ei nu condamnă comunismul pentru că au fost cîndva maoişti, troţkişti etc. Pe de altă parte, cred că este şi o problemă a "generaţiei ’68" (căreia eu nu îi aparţin, sînt ceva mai tînăr, dar de care am fost puternic influenţat în adolescenţă), care trebuie reanalizată din alt unghi. Istoria intelectuală a Vestului din ultimii 50 de ani este şi o istorie politică, pentru că începînd cu anii ’60 publicul intelectual occidental a fost politizat din direcţia stîngii. Apoi intelectualii au fost, într-un fel, "adoptaţi" de Sistem şi au devenit agenţi ai schimbării. Există, de exemplu, cazul foarte interesant al lui Joschka Fischer, care dintr-un stîngist radical a devenit ministru de Externe al Germaniei. Iar ca ministru nu putea fi, evident, un stîngist radical. El a repus pe agenda publică problema trimiterii de trupe în afara ţării, iar acum avem soldaţi germani în Afganistan. Această transformare e de fapt un fel de convertire " aşa cum au fost atîtea, în orice societate. E un fapt religios, deşi se discută despre astfel de convertiri în termeni politici. E de fapt şi o problemă de credinţă: oamenii cred în ceva, inclusiv în ideologii. Comunismul a fost şi el o foarte ciudată religie " de exemplu, pentru comuniştii sovietici Kremlinul avea rolul unei Catedrale. Mă ocup de o vreme de studierea lui Iuri Gagarin, care după părerea mea a fost, în URSS, transformat într-o figură religioasă, într-o icoană. Credeţi că, în societăţile noastre de astăzi, invadate de prezent, mai există " în special din partea tinerilor " dorinţa de a afla mai multe despre trecutul recent? Sînt foarte sceptic în această privinţă. În copilărie, eram înconjurat de istorie. Cunoşteam oameni care făcuseră războiul şi rămăseseră blocaţi mental în acea perioadă: vorbeau tot timpul despre război. Bunicii noştri ne povesteau despre trecut, aşa încît creşteam cu astfel de poveşti. Sînt născut în 1958 şi am cunoscut oameni care îl văzuseră pe Hitler " aşa încît am aflat destule despre el într-o vreme cînd accesul la documente care îl priveau nu era posibil. În copilărie, ne jucam cu arme rămase din război şi asta ne stîrnea curiozitatea. Aveam o relaţie directă cu trecutul şi cu istoria. Acum nu se mai întîmplă aşa ceva. E o problemă majoră. Oamenii sînt "antrenaţi", prin cultura de masă, să-şi piardă anumite însuşiri, inclusiv aceasta: curiozitatea faţă de trecut. Vilnius, 10 mai 2009 interviu realizat de Mircea VASILESCU