Ipocrizia sau spoiala și splendoarea virtuții

Anda ZAHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 1031 din 11 ianuarie – 17 ianuarie 2024
Foto: wikimedia commons
Foto: wikimedia commons

Ipocrizia este o caracteristică, nu o simplă eroare a unei vieți trăite alături de alții. Altfel spus, și mai ușor recognoscibil, viciile private produc beneficii publice: a spus-o Bernard de Mandeville, satiristul cunoscut pentru Fabula albinelor. Ipocrizia nu este o dimensiune a corupției morale sau o slăbiciune de caracter lesne de înțeles, ci chiar trăsătura care apare la intersecția cerințelor moralității publice cu psihologia noastră. Practicile noastre morale supraviețuiesc doar pentru că asumăm că virtutea clamată este și practicată. Iată o nouă aurea mediocritas: viața virtuoasă e austeră și orientată spre beneficiul altora, în vreme ce viața trăită în viciu e opulentă, dar însingurată. Să fim ipocriți, așadar, și să lăsăm acest viciu să plătească tribut virtuții, după cum spunea La Rochefoucauld.

Cei mai puțin cinici dintre noi, însă, nu vor fi atît de ușor dispuşi să renunțe la proiectul moralității și să îmbrățișeze ipocrizia ca pe un rău necesar – dovadă şi uşurinţa cu care punem eticheta de ipocrit/ă. Inflația acestor denunțuri este explicabilă mai ales prin faptul că operăm cu un concept foarte larg de ipocrizie, tributar uneia dintre rădăcinile etimologice ale termenului hypokrisis, replica dialogală dată de thespienii purtători de măști în spectacolele de teatru. Ipocriții sînt oamenii cu mai multe fețe, lipsiți de autenticitate deoarece ascund în permanență adevărul de ceilalți, ba chiar și de ei înșiși. Asumpția de fundal este că autenticitatea este echivalentă cu sinceritatea și că sinele este ceva ce se cunoaște treptat (se descoperă), nu se construiește. Folosirea celor mai banale instrumente digitale de autocreație – de la selfie la filtre – apare ca instanță a ipocriziei la care ne facem cu toții părtaşi. Legătura dintre ipocrizie și discursul despre autenticitate este, însă, una superficială. Nu acest periplu al imaginilor de sine proiectate în diverse spații ne deranjează moral, căci acesta poate fi privit chiar admirativ, drept curaj de reinventare constantă și afirmare a sinelui prin depășirea unor contingențe estetice. În fond, masca denunțată prin eticheta de ipocrit/ă este cea a moralității – mai precis, deghizarea viciului în virtute. 

Dacă judecătorul american Potter Stewart spunea că e suficient să vedem pornografie pentru a o recunoaște, în cazul ipocriziei lucrurile nu sînt atît de simple. Asta pentru că, din postura celor care pronunță sentințe morale analizînd comportamentul altora, ipocrizia se confundă ușor cu alte vicii de caracter, precum minciuna sau voința slabă, dar și cu o conduită schizoidă ce rezultă din ignoranță sau dintr-o disonanță cognitivă rămasă nerezolvată. Ipocriții sînt cei care spun una și fac alta – iată o definiție populară care ne obligă să îi catalogăm drept ipocriți pe cei care se răzgîndesc și îmbrățișează alte convingeri morale, dar și pe cei care recunosc ce ar fi bine de făcut, deși ei înșiși nu fac acest lucru. Poți spune că ar fi de dorit să donezi toți banii care nu îți sînt strict indispensabili, chiar dacă tu nu faci acest lucru, la fel de bine cum poți deveni un vegetarian veritabil la o săptămînă după ce te-ai bucurat de tradiționala masă de Crăciun. În mod similar, politețea ne înfrînează pornirile de franchețe nereprimată și îi salvează pe ceilalți de accesele noastre de sinceritate gratuită. Într-o notă existențialistă, iadul nu sînt ceilalți, ci părerile lor. Dar ce este, pînă la urmă, ipocrizia?

Ca viciu comportamental, ipocrizia are în spate o intenție clară de inducere în eroare a altor persoane. Ipocrizia este prin excelență un viciu social. O persoană morală este previzibilă, demnă de încredere, cu o reputație ce invită la cooperare. Încălcarea fățișă a cerințelor moralității vine la pachet cu tot felul de costuri, de la oprobriul public și știrbirea poziției sociale pînă la îngreunarea condițiilor cooperării. Virtutea devine, astfel, un paravan. Venerîndu-l pe Ianus, zeul roman cu două fețe, ipocritul se angajează într-un proiect al vieții duble. Departe de a fi rezultatul unei carențe epistemice sau un viciu al inconsistenței, ipocrizia este un angajament. Precum Tartuffe al lui Molière, care extrage avantaje de pe urma pietății fals profesate, ipocriții instrumentalizează morala, tratînd virtutea (sau aparența ei) ca pe un bun pozițional din care extrag beneficii reputaționale. De aceea ipocrizia ne repugnă moral mai mult, poate, decît vicii cu efecte mai grave: avem intuiția că, dacă multe dintre transgresiunile morale pot fi privite ca accidente sau scăpări de moment, ipocrizia semnalează o viciere profundă a caracterului, în condiţiile în care presupune cu necesitate existența unui proiect prealabil. 

Cu toate acestea, discuția despre ipocrizie lasă loc de nuanțe. Există și situaţii în care ipocrizia este, dacă nu dezirabilă moral, cel puțin permisibilă. În creșterea copiilor, părinții își asumă adesea rolul de ipocriți atunci cînd fac educație morală. Alteori, ipocrizia e chiar cheia supraviețuirii: îi recunoaștem ca eroi pe cei care își declarau loialitatea în fața Führerului în timpul zilei, salvînd victimele sigure ale exterminării naziste la adăpostul nopții. De învinuit, iată, nu sînt cei care se străduiesc să facă ceea ce este bine după puterile lor, ci cei care au ales deja calea cea mai ușoară, care nu presupune nici un fel de testare a limitelor proprii. 

Textul de față și-a propus să clarifice conceptual însemnătatea morală a ipocriziei și să ne consoleze într-o anumită măsură – nu sîntem înconjurați de ipocrizie la tot pasul, așa cum credea Mandeville. Ipocrizia este, prin excelență, viciul moraliștilor, dar și al celor mai abili social dintre noi. Singurul lucru pe care îl putem dori unui ipocrit este să își joace atît de bine rolul de persoană morală încît, într-o bună zi, să ajungă să se identifice cu acesta. 

Anda Zahiu este asistent universitar în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea din București, și membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
O mamă obsedată de eclipsă și-a ucis partenerul și și-a aruncat copiii din mașină pe o autostradă din Los Angeles
O mamă și-a înjunghiat mortal partenerul, luni, în apartamentul lor din Los Angeles, apoi și-a aruncat cele două fetițe dintr-un SUV în mișcare, pe autostradă. Cu câteva zile înainte, într-o postare online, femeia, care este astrolog, numise eclipsa de soare „simbolul războiului spiritual”.
image
Moartea stranie a unei tinere de 22 de ani: a pornit în căutare de stafii și a fost găsită într-o biserică abandonată
O căutare de stafii s-a terminat tragic pentru o tânără de doar 22 de ani din Franța, care a fost găsită moartă weekendul trecut într-o biserică părăsită din Valle d' Aosta, situată în nordul Italiei.
image
Surori siameze, dezvăluiri despre viața amoroasă. Ce se întâmplă dacă una dintre ele moare VIDEO
Deși la naștere cadrele medicale au spus că vor trăi doar câteva zile, două surori siameze, Carmen și Lupita Andrade, au sfidat șansele de supraviețuire și se bucură de tot ce le oferă viața la cei 23 de ani ai lor, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.