Ipocrizia sau spoiala și splendoarea virtuții
Ipocrizia este o caracteristică, nu o simplă eroare a unei vieți trăite alături de alții. Altfel spus, și mai ușor recognoscibil, viciile private produc beneficii publice: a spus-o Bernard de Mandeville, satiristul cunoscut pentru Fabula albinelor. Ipocrizia nu este o dimensiune a corupției morale sau o slăbiciune de caracter lesne de înțeles, ci chiar trăsătura care apare la intersecția cerințelor moralității publice cu psihologia noastră. Practicile noastre morale supraviețuiesc doar pentru că asumăm că virtutea clamată este și practicată. Iată o nouă aurea mediocritas: viața virtuoasă e austeră și orientată spre beneficiul altora, în vreme ce viața trăită în viciu e opulentă, dar însingurată. Să fim ipocriți, așadar, și să lăsăm acest viciu să plătească tribut virtuții, după cum spunea La Rochefoucauld.
Cei mai puțin cinici dintre noi, însă, nu vor fi atît de ușor dispuşi să renunțe la proiectul moralității și să îmbrățișeze ipocrizia ca pe un rău necesar – dovadă şi uşurinţa cu care punem eticheta de ipocrit/ă. Inflația acestor denunțuri este explicabilă mai ales prin faptul că operăm cu un concept foarte larg de ipocrizie, tributar uneia dintre rădăcinile etimologice ale termenului hypokrisis, replica dialogală dată de thespienii purtători de măști în spectacolele de teatru. Ipocriții sînt oamenii cu mai multe fețe, lipsiți de autenticitate deoarece ascund în permanență adevărul de ceilalți, ba chiar și de ei înșiși. Asumpția de fundal este că autenticitatea este echivalentă cu sinceritatea și că sinele este ceva ce se cunoaște treptat (se descoperă), nu se construiește. Folosirea celor mai banale instrumente digitale de autocreație – de la selfie la filtre – apare ca instanță a ipocriziei la care ne facem cu toții părtaşi. Legătura dintre ipocrizie și discursul despre autenticitate este, însă, una superficială. Nu acest periplu al imaginilor de sine proiectate în diverse spații ne deranjează moral, căci acesta poate fi privit chiar admirativ, drept curaj de reinventare constantă și afirmare a sinelui prin depășirea unor contingențe estetice. În fond, masca denunțată prin eticheta de ipocrit/ă este cea a moralității – mai precis, deghizarea viciului în virtute.
Dacă judecătorul american Potter Stewart spunea că e suficient să vedem pornografie pentru a o recunoaște, în cazul ipocriziei lucrurile nu sînt atît de simple. Asta pentru că, din postura celor care pronunță sentințe morale analizînd comportamentul altora, ipocrizia se confundă ușor cu alte vicii de caracter, precum minciuna sau voința slabă, dar și cu o conduită schizoidă ce rezultă din ignoranță sau dintr-o disonanță cognitivă rămasă nerezolvată. Ipocriții sînt cei care spun una și fac alta – iată o definiție populară care ne obligă să îi catalogăm drept ipocriți pe cei care se răzgîndesc și îmbrățișează alte convingeri morale, dar și pe cei care recunosc ce ar fi bine de făcut, deși ei înșiși nu fac acest lucru. Poți spune că ar fi de dorit să donezi toți banii care nu îți sînt strict indispensabili, chiar dacă tu nu faci acest lucru, la fel de bine cum poți deveni un vegetarian veritabil la o săptămînă după ce te-ai bucurat de tradiționala masă de Crăciun. În mod similar, politețea ne înfrînează pornirile de franchețe nereprimată și îi salvează pe ceilalți de accesele noastre de sinceritate gratuită. Într-o notă existențialistă, iadul nu sînt ceilalți, ci părerile lor. Dar ce este, pînă la urmă, ipocrizia?
Ca viciu comportamental, ipocrizia are în spate o intenție clară de inducere în eroare a altor persoane. Ipocrizia este prin excelență un viciu social. O persoană morală este previzibilă, demnă de încredere, cu o reputație ce invită la cooperare. Încălcarea fățișă a cerințelor moralității vine la pachet cu tot felul de costuri, de la oprobriul public și știrbirea poziției sociale pînă la îngreunarea condițiilor cooperării. Virtutea devine, astfel, un paravan. Venerîndu-l pe Ianus, zeul roman cu două fețe, ipocritul se angajează într-un proiect al vieții duble. Departe de a fi rezultatul unei carențe epistemice sau un viciu al inconsistenței, ipocrizia este un angajament. Precum Tartuffe al lui Molière, care extrage avantaje de pe urma pietății fals profesate, ipocriții instrumentalizează morala, tratînd virtutea (sau aparența ei) ca pe un bun pozițional din care extrag beneficii reputaționale. De aceea ipocrizia ne repugnă moral mai mult, poate, decît vicii cu efecte mai grave: avem intuiția că, dacă multe dintre transgresiunile morale pot fi privite ca accidente sau scăpări de moment, ipocrizia semnalează o viciere profundă a caracterului, în condiţiile în care presupune cu necesitate existența unui proiect prealabil.
Cu toate acestea, discuția despre ipocrizie lasă loc de nuanțe. Există și situaţii în care ipocrizia este, dacă nu dezirabilă moral, cel puțin permisibilă. În creșterea copiilor, părinții își asumă adesea rolul de ipocriți atunci cînd fac educație morală. Alteori, ipocrizia e chiar cheia supraviețuirii: îi recunoaștem ca eroi pe cei care își declarau loialitatea în fața Führerului în timpul zilei, salvînd victimele sigure ale exterminării naziste la adăpostul nopții. De învinuit, iată, nu sînt cei care se străduiesc să facă ceea ce este bine după puterile lor, ci cei care au ales deja calea cea mai ușoară, care nu presupune nici un fel de testare a limitelor proprii.
Textul de față și-a propus să clarifice conceptual însemnătatea morală a ipocriziei și să ne consoleze într-o anumită măsură – nu sîntem înconjurați de ipocrizie la tot pasul, așa cum credea Mandeville. Ipocrizia este, prin excelență, viciul moraliștilor, dar și al celor mai abili social dintre noi. Singurul lucru pe care îl putem dori unui ipocrit este să își joace atît de bine rolul de persoană morală încît, într-o bună zi, să ajungă să se identifice cu acesta.
Anda Zahiu este asistent universitar în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea din București, și membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
