Învăţătură, performanţă, plăcere

o dezbatere cu şi despre "olimpicii României" (continuare) Cristian PROISTOSESCU: Eu am avut noroc şi pentru că, la Baia Mare, au fost şi alţi olimpici internaţionali, aşa încît am avut modele, am avut colegi mai mari care să-mi spună ce înseamnă un concurs ş.a.m.d. Cred că mulţi nu au modele, nu ştiu ce recompense poţi obţine dacă înveţi. Sînt de acord cu cei care spun că nu trebuie afişaţi ca modele de succes doar fotbaliştii şi maneliştii, pentru că un copil, dacă asta vede, asta îşi doreşte să fie. Nu sînt de acord însă că sistemul de învăţămînt trebuie să creeze executanţi; trebuie să creeze oportunităţi ca vîrfurile să apară. În America, şcolile au programe care îi încurajează pe elevi să fie cît mai buni. La noi, au apărut, ce-i drept, acele Centre de Excelenţă create de minister, dar numai în unele judeţe. În rest, nu prea se ştie mare lucru despre ele. Iar pentru descoperirea şi pregătirea elevilor performanţi lucrează doar cîţiva profesori, nu sistemul în ansamblu. Ioan PÂNZARU: Pentru fizică, avem o problemă - România nu mai are programe de fizică. Programul nuclear nu mai este valid, cu fizicienii de elită nu mai avem, practic, ce să facem. Aşa că ar fi bine să nu pierdem măcar celelalte programe de cercetare şi atît cît a mai rămas din cercetarea în fizică. Şi să rezolvăm problema acestei fracturi în cultură, căci ce se vede în societate, prin media, este un fel de tapaj pe tema "nu serveşte la nimic să înveţi mult", "învăţămîntul e o catastrofă", "trebuie să apari la televizor ca să cîştigi bani". Or, există foarte mulţi bani pe care noi nu reuşim să-i culegem în cercetarea ştiinţifică, pentru că nu avem aşteptarea şi structurile necesare pentru a obţine aceşti bani. Eu văd, probabil, în jur de o mie de oameni pe an. Asta înseamnă că în vreo zece ani am şansa să întîlnesc un individ excepţional - şi atunci doar "fotografic", la secundă. Într-o populaţie de peste 20 de milioane, ne aşteptăm să avem cîţiva oameni fenomenal dotaţi. Problema este dacă avem structurile necesare prin care să-i "culegem" şi să-i valorificăm. Mi se pare că aici e problema fundamentală: dacă cultura poporului român este o cultură în care ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică au o şansă, au o posibilitate, atunci îi vom putea păstra pe aceşti tineri, îi vom avea pe termen lung; dacă însă cultura poporului român este una de petreceri, de veselie, de convivialitate, atunci ei vor continua să plece, va fi o hemoragie interminabilă, şi poate nu cu nişte consecinţe foarte grave, pentru că sîntem o populaţie numeroasă, în care se presupune că se vor naşte alţi copii foarte inteligenţi. Dar nu-i vom putea păstra; niciodată nu-i vom putea păstra. Ce ar trebui să facem? Iertaţi-mă că îmi amintesc într-un mod pozitiv de o epocă odioasă, dar în 1957, copil fiind, îmi puteam cumpăra o mulţime de cărţi de fizică şi matematică ori de popularizare a ştiinţei pe care le cumpăram cu 75 de bani; astăzi, mă gîndesc, de două ori dacă îl cumpăr pe Stephen Hawking: Editura Humanitas este peste posibilităţile mele, deşi sînt profesor universitar, iar presa scrie că noi, profesorii, am avea nişte salarii enorme. Avem o problemă gravă, iar părţi din ea nu pot fi rezolvate. În domeniul fizicii, îmi pare sincer rău şi sînt întristat, dar nu avem o soluţie radicală. Să salvăm măcar acele domenii în care România poate crea nişte structuri de aşteptare. Banii, sistemul şi valorile Andrei NEGUŢ: Se discută adesea despre lipsa de bani din sistemul universitar românesc. Dar motivul pentru care am plecat la universitate în America nu este că în România nu sînt bani şi nu sînt condiţii; pur şi simplu, acolo este o comunitate academică mai vie şi mai interesantă decît în România. Facultăţile din România sînt dominate de mentalităţi învechite, foarte mulţi oameni sînt plictisiţi de acest sistem şi nu mai simţi deschiderea pe care în America am simţit-o de la început. Cred că ar trebui să "racolăm" în diverse moduri oameni tineri, formaţi "dincolo", şi să îi introducem în sistemul românesc. Dan SCHWARZ: Dacă îi trimitem pe elevii noştri să studieze în străinătate şi apoi le cerem să vină înapoi pentru că locul lor este în România, riscăm să fim cu totul ipocriţi. Mobilitatea şi globalizarea sînt prezente acum în toate domeniile, nu doar în ştiinţă şi cultură. Există francezi care sînt preşedinţi de companii în Statele Unite, nemţi în Suedia etc. Globalizarea face să se şteargă graniţele naţionale, aşa încît de ce n-ar exista români care fac fizică în Statele Unite ori matematică în Anglia? Unii consideră că aici este un loc unde lucrurile se mişcă, sînt în plină dinamică. Ar trebui - cred - să nu ne amăgim: acest dinamism este valabil în business, nu în ştiinţă şi cultură. Cei care se mişcă sînt les bâtisseurs d'empires, cei care îşi cuceresc acum imperiile şi îşi împart teritoriile. În ştiinţă şi cultură însă, după 15 ani de tranziţie, nu mi se pare că România oferă ceva spectaculos. Între domeniul ştiinţific şi business există unele diferenţe. Poţi să te lansezi în business imediat, dacă ai idei, spirit antreprenorial, curaj. În ştiinţă, mai întîi trebuie să înveţi; iar pentru asta trebuie să găseşti un loc în care să deprinzi cunoştinţe la cel mai înalt nivel, iar apoi să găseşti un loc în care să aplici ce ai învăţat, deci să lucrezi la cel mai înalt nivel. Cred că România nu oferă nici una, nici alta. Măriuca TALPEŞ: Eu reprezint o industrie care contribuie la sprijinul necesar acestor elevi. Şi trebuie să spun că firma noastră, Softwin, beneficiază de ei: sîntem una dintre companiile atractive pentru absolvenţii de matematică, pentru că lucrăm în domeniul IT, iar recompensa materială este şi ea la un nivel înalt. Îi sponsorizăm pe olimpici, am făcut site-ul www.olimpiade.ro, susţinem conferinţe şi congrese organizate de Institutul de Matematică al Academiei Române. Sînt trei sau patru domenii în România care şi-au cîştigat o bună reputaţie în timp: matematica, fizica, informatica şi, probabil, biologia. Noi, ca angajatori, ne dorim oameni foarte inteligenţi şi cu o formaţie foarte solidă, pentru că în firma noastră se dezvoltă o tehnologie de mare valoare, foarte bine apreciată în străinătate. De aceea, în compania noastră lucrează şi tineri foarte buni din alte ţări - polonezi sau japonezi, de exemplu. Aceştia consideră că în România există oportunităţi de lucru deosebite şi se poate lucra aici la nivel foarte înalt. Am vrea ca, printr-o colaborare mai strînsă cu universităţile, absolvenţii de universităţi să fie mai bine pregătiţi pentru ceea ce ne dorim noi, companiile private. Noi sîntem foarte bucuroşi că plecarea la studii în străinătate este încurajată, pentru că va veni un moment în care cel puţin o parte din cei plecaţi se vor întoarce în ţară şi ne vor fi de mare folos. Pe de altă parte însă, un sondaj arată că 20% dintre studenţi declară că doresc că plece în străinătate: ei vor întări populaţia tînără din alte state (în care populaţia e în curs de îmbătrînire), iar România va avea de pierdut din acest punct de vedere. Consider însă că sînt lucruri care îi vor atrage înapoi în România, cu condiţia ca şi la noi să existe o schimbare în bine. Liliana PREOTEASA: "Sistemul" nu este atît de ticălos pe cît se spune. Probabil că ne-am schimbat prea încet, mai încet decît alţii; dar ne-am schimbat mai mult decît s-a schimbat societatea. Iar ceea ce îşi doresc aceşti tineri este o ţară normală, ceea ce din păcate încă nu sîntem. Cînd vom fi o ţară normală, ne vom preţui valorile. În fiecare an, cînd aceşti copii vin de la olimpiadă, observ cum reprezentanţii presei le pun tot felul de întrebări - nu foarte inteligente - iar ei nu au, practic, ce să spună, decît că au muncit, au învăţat şi le-a plăcut. N-au mare lucru de comunicat. Pentru ei, este o muncă naturală. Cînd vom fi o societate normală, vom pune fiecare lucru la locul său. Dar acest proces nu poate veni doar dinspre Ministerul Educaţiei; cred că şi presa are un rol. Şi apoi, nu cred că este corect să discutăm dacă aceşti copii trebuie să plece sau să rămînă; dacă un zugrav are dreptul să plece, de ce un premiant de la olimpiadă nu ar avea dreptul să plece în momentul cînd i se pare necesar? Nu e normal să-i întrebăm dacă vor să plece; e normal să ne întrebăm ce e de făcut aici, pentru a-i atrage înapoi. Esenţial şi accesoriu Andrei PLEŞU: La această întîlnire s-au discutat, esenţialmente, două lucruri: 1) dacă să plecaţi sau să rămîneţi; 2) n-avem bani. Vă mărturisesc că sînt melancolic pentru că am discutat atît de apăsat aceste lucruri - chiar cînd am făcut-o cu bună credinţă, cu patos, cu convingere. De fapt, acestea sînt probleme accesorii. Cîtă vreme, în România, problemele accesorii vor înlocui în orice dezbatere problemele esenţiale, nu vom fi normali. Sîntem sufocaţi de probleme accesorii. De aceea spunea Horia Patapievici că în Occident ai senzaţia că ai timp - pentru că acolo e un dozaj mai corect între accesorii şi lucrurile esenţiale; noi gîfîim, de dimineaţa pînă seara, după accesorii, şi asta ne ia energie mentală, energie fizică, asta provoacă lehamite, descurajare ş.a.m.d. De ce pretind că aceste lucruri sînt accesorii? Nu spun că nu e bine să avem bani. Dar toţi tinerii care au vorbit - şi cred că trebuie să-i luăm în serios - au precizat că problema lor nu este esenţialmente cea a banilor. La fel, problema dacă rămîneţi sau nu în ţară ţine de accesoriu. În definitiv, e o problemă de destin privat. Nimeni nu vă poate obliga nici să rămîneţi, nici să plecaţi. Discursurile calde despre nevoia de dumneavoastră aici nu vă vor convinge să rămîneţi, şi nici nu vi se poate spune "vă sfătuim să plecaţi". Aceasta este o decizie strict individuală, este o problemă de destin; din fericire, plecările din ziua de astăzi nu mai sînt fatale, ca acum 15 ani. Sînteţi oameni liberi, şi e bine să profitaţi de libertatea dumneavoastră, să vă formaţi acolo unde credeţi că o puteţi face în sens deplin. În 1975, am avut norocul - pe vremea aceea rarisim - să cîştig o bursă Humboldt. Şi m-am dus la un bătrîn de pe atunci, domnul Petre Ţuţea, de care nu ştiu dacă aţi auzit, să-l întreb ce să fac. Eram năucit de faptul că am ocazia să plec un an în Germania. M-a întrebat: "cît stai?". "Un an", am zis. "N-ai nimic de făcut, mai bine te duci să bei bere sau să faci altceva. Un an e puţin. Eu aş trimite toţi premianţii din România 15 ani în Occident. Vor fi, să zicem, 5.000 de inşi; dintre ei, poate că o mie se vor apuca de droguri; o mie vor adormi într-o căsătorie; o mie se va dovedi că au fost premianţi pe puncte şi nu meritau să fie trimişi; o mie nu se vor mai întoarce, îşi vor găsi altceva de făcut pe acolo, ş.a.m.d.. Dacă se întorc însă cincizeci, cu ăştia pun România pe picioare. Dar numai după 10-15 ani de absorbţie a lucrurilor de acolo, din Occident." Acesta da, acesta e un tip de proiect. Altminteri, mici "ciupeli", burse, excursii etc. - acestea nu sînt lucruri care să dea rezultate. În rest, aveţi dreptate, atmosfera din ţară nu e în regulă. Eu nu mai am apetituri devastatoare, dar nu-mi place în România. Nu-mi place cînd ies pe stradă, nu-mi place cînd văd cum conduc oamenii maşini luxoase sau banale (e totuna, sînt la fel de isterici şi de prost crescuţi), nu-mi plac gropile, nu-mi place că se scuipă pe jos, nu-mi place că se vorbeşte tare, ca la piaţă, în orice loc, nu-mi place ce văd la televizor şi ce aud la radio. Nu-mi place nimic. Cînd aud, pe acest fond, discursuri despre "ţărişoară", simt că înnebunesc, pentru că "ţărişoara" nu se poate reface cu acest tip de materie primă. Înţeleg foarte bine cînd oamenii tineri, care sînt plini de energie, de apetituri, de dorinţă de realizare, de competenţă, vor să plece într-un loc în care strada e curată, în care se poate vorbi normal, în care atmosfera e civilizată, şi nu într-un loc în care mă confrunt zilnic cu un bazar prost. Ceva nu e în regulă la noi, nici dacă avem bani nu e în regulă... Problema este o schimbare de fond, care cere un timp îndelungat şi care, înainte de toate, are nevoie de un diagnostic. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să citim de douăzeci de ori diagnosticul. Noi nu citim, în general, acest diagnostic, credem că sîntem în regulă. Titu Maiorescu, în prefaţa unei cărţi apărute la începutul veacului trecut, spune, la un moment dat, ceva de genul: "În aceste vremuri de tranziţie...". Va să zică sîntem în tranziţie dintotdeauna, sîntem o ţară de tranziţie... În această ţară vă sfătuiesc să reveniţi, după încheierea studiilor, şi să schimbaţi ce e de schimbat. Dar pentru asta s-ar putea să aveţi nevoie de planuri mai complicate... Colegiul "Noua Europă", 31 august 2005