Învăţătură, performanţă, plăcere

o dezbatere cu şi despre "olimpicii României" La iniţiativa doamnei Lavinia Huidan, preşedinta firmei EIT-Forum Auto, importator Volvo în România, a avut loc o dezbatere despre problemele şi dilemele loturilor olimpice de matematică şi fizică. Publicăm cele mai importante fragmente ale discuţiei, regretînd că lipsa de spaţiu nu ne-a permis reproducerea tuturor intervenţiilor. Andrei PLEŞU: În urmă cu mai bine de zece ani, cînd am înfiinţat "New Europe College", ideea era să facem un spaţiu de cercetare şi de lucru în care o anumită cultură a dialogului, a libertăţii, a seriozităţii ştiinţifice să devină plauzibilă şi în România; să existe şi în România un loc care să facă posibil un mod de lucru şi de viaţă în domeniul cercetării umaniste cît mai apropiat de standardele normale, poate în acest fel se mai opreşte ceva din fenomenul numit, cu un termen la modă, brain drain, "plecarea inteligenţelor". Între timp mi-am mai schimbat opiniile: cred că inteligenţele fac foarte bine să mai şi plece, cu condiţia să nu piardă contactele. Dar melodrama, telenovela inteligenţelor care părăsesc patria este, din punctul meu de vedere, discutabilă, mai ales cînd patria nu dă semne de amor dezlănţuit. Oriunde te-ai duce, rămîi tot ce eşti, trebuie să te duci acolo unde te poţi împlini maximal, aducînd astfel beneficii de anvergură şi ţării tale. Dacă Enescu, Ionescu, Brâncuşi, Eliade, Cioran şi alţi cîţiva erau prea patrioţi şi rămîneau la Tecuci, n-ar fi făcut pentru România tot ceea ce au făcut plecînd. Lavinia HUIDAN: De ce Volvo în acest forum, de ce Volvo împreună cu olimpicii? Pentru că Volvo este mai mult decît o maşină premium; Volvo înseamnă un set de valori fundamentale, care se bazează pe siguranţă, stabilitate, inteligenţă, creativitate, dialog. Înseamnă substanţă, înainte de toate. În tot ce facem este discreţie şi decenţă. Aceasta este filozofia Volvo. Pornind de la ideea de dialog la care îndeamnă Volvo de 90 de ani, am încercat să construim un spaţiu mai larg pentru a răspunde la întrebări pe care ni le punem cu toţii şi care depăşesc sfera economicului sau a microsistemelor noastre. În cadrul acestui dialog am fost incitaţi de suplimentul "Exodul inteligenţelor", apărut în Dilema veche nr. 73 din luna iunie. Ne-am gîndit atunci la elitele româneşti, la febra pierderii elitelor în favoarea Occidentului pentru că România nu le poate oferi destul pentru realizarea lor personală; ne-am gîndit ce s-ar putea face pentru a rezolva această dilemă. Iar olimpicilor am vrut să le transmitem cît sînt de importanţi pentru noi. Dan PASCARIU: Prin structură şi prin formaţie, consider că oamenii trebuie să aibă dreptul la opţiuni. Trăim într-o societate în care încep să existe opţiuni. Eu am o abordare de piaţă: cine oferă mai mult şi mai bine poate să cîştige mai mult în ceea ce-l priveşte pe consumator. Olimpicilor noştri li se oferă şanse în diverse părţi ale lumii. Trăim într-o lume globalizată, în care există diverse opţiuni, diverse oferte, iar dacă unele dintre ele sînt considerate mai bune decît celelalte, nu înţeleg de ce să nu fie acceptate şi fructificate. Sînt convins că foarte mulţi dintre tinerii de astăzi, care aleg să meargă la studii în străinătate, se vor întoarce în România. Sînt convins din experinţă: am mulţi colegi tineri pe care i-am angajat după ce au studiat şi au lucrat în străinătate şi au ales să se întoarcă. De ce s-au întors? Pentru că în România, în acest moment, se întîmplă ceva, se întîmplă mult mai interesant decît acolo. Am o colegă care a lucrat la JP Morgan la New York şi, de cînd s-a întors în România, îmi spune că e fericită şi vine cu plăcere la serviciu: pentru că aici se întîmplă ceva, se construieşte o piaţă. Nu trebuie, cred, să ne temem de faptul că olimpicii noştri primesc burse la Stanford, la Harvard ori la Princeton şi pleacă acolo la studii. Din ceea ce vor acumula, vor putea face mai multe pentru România peste cîţiva ani, decît dacă ar rămîne acum aici şi s-ar duce la facultăţi care, din păcate, nu le oferă ceea ce le-ar trebui. Stau de vorbă cu tinerii care vin să se angajeze şi constat că s-au schimbat etichetele cursurilor, dar nu şi conţinutul lor. Or, în condiţiile în care nu avem o ofertă consistentă şi interesantă din punctul de vedere al calităţii învăţămîntului, trebuie să-i lăsăm să plece pe cei buni, să înveţe ca lumea acolo şi, cînd se vor întoarce, ne vor fi de folos tuturor într-o măsură mult mai mare. Ioan PÂNZARU: Guvernul României alocă, de anul trecut, nişte sume considerabile pentru burse la Stanford şi Princeton, aşa încît, pe lîngă cei care obţin burse la aceste mari universităţi prin eforturi proprii, pot fi şi unii care le obţin prin bugetul României. Sînt, în acest an, vreo 40 de bursieri ai Statului român care pleacă în Marea Britanie şi în Statele Unite, sînt circa 1.000 de bursieri prin Oficiul Naţional pentru Burse şi, în plus, există numeroase fundaţii care oferă, şi ele, posibilitatea de a studia la universităţi din străinătate. Fundaţiile germane, de pildă, se plîng că nu sînt suficienţi candidaţi pentru a forma o competitivitate de nivel înalt, pentru că nu există o suficientă cunoaştere a limbii germane. Există o piaţă imensă pentru a cîştiga bani din pregătirea intelectuală - prin burse, prin studii post-doctorale, prin tot felul de formule de studii internaţionale pe care noi nu reuşim să le fructificăm. "Dilema plecării" nici nu există Cezar DAFINEI: Cred că subiectul olimpicilor internaţionali este tratat puţin isteric în mass-media, ca şi alte subiecte. 360 de zile nu se vorbeşte despre aceşti elevi, după care, pentru că ei au luat nişte premii internaţionale, brusc fizica noastră devine cea mai bună din lume. Ceea ce este neadevărat. Mulţi dintre olimpicii noştri fac banking, ştiinţe economice ori arhitectură, la universităţi americane de vîrf, care i-au luat pentru calitatea lor de a învăţa cu o tărie extraordinară încă din clasa a VI-a. Eu aş fi foarte fericit, ca profesor, dacă presa noastră - care, desigur, trebuie să răspundă cerinţelor publicului, dar ar fi bine să-l şi educe puţin - ar scrie despre cît de frumos este că un copil de clasa a VI-a e pasionat de învăţătură, de ştiinţă, de fizică. Altminteri, sigur că ştiinţele produc executanţi "mediocri" şi foarte utili - e foarte bine ca un om să fie "mediocru" şi să-şi facă treaba cu hărnicie. Învăţămîntul românesc acest lucru trebuie să şi-l propună: să producă nişte foarte buni şi harnici executanţi. Dacă dincolo de asta avem norocul să mai întîlnim şi diamante precum aceşti copii, atunci să ne ocupăm bine de ei: nu poţi, desigur, să faci industrie de diamante, dar ar fi o prostie să găseşti un diamant şi să nu-l foloseşti. Apoi, mi se pare stupid să vorbeşti despre "exod" cînd pleacă douăzeci de copii. Despre exod se poate vorbi atunci cînd pleacă un popor întreg - mai degrabă seamănă a exod ceea ce se întîmplă cu căpşunarii, decît ce se întîmplă cu cîţiva elevi de vîrf. Faptul că ei pleacă din România nu înseamnă că "inteligenţa românească" se pierde, ci pur şi simplu ea merge să lucreze acolo unde poate să-şi dea măsura; căci una este să lucrezi în laboratoarele de la Stanford, cu dotări pe care România nu şi le-ar permite nici dacă ar cheltui tot bugetul public numai pentru asta, şi alta este să lucrezi în laboratoarele din România, cu aparatele care sînt cum sînt şi gîndindu-te că poate nu-ţi ajunge salariul pînă luna viitoare dacă îţi cumperi o carte de specialitate foarte scumpă. Şi nu cred că aceşti copii trebuie să rămînă "în România", ci ai României: oriunde ar fi, să simtă că aparţin "clubului românilor". De fapt, "dilema plecării" nici nu există, pentru că au plecat toţi: în acest moment, toţi absolvenţii clasei a XII-a care sînt membri ai lotului de fizică al României sînt studenţi în SUA. Iar dacă pleacă şi se stabilesc în America, nu cred că îi pierdem nici măcar "în calitate de cetăţeni": ei sînt mai degrabă cetăţeni ai lumii, în cel mai bun sens al cuvîntului - sînt americani în America şi români în România, dacă România îi vrea. Dar am impresia, după cum se poartă în nouă cazuri din zece, că România nu îi vrea. Sînt profund impresionat că, în acest an, unele firme private se ocupă de aceşti copii, le dau atenţie, îi fac să simtă că ei contează într-adevăr. Şi Ministerul Educaţiei face ceva pentru ei, bineînţeles: a creat nişte Centre de Excelenţă care exact asta îşi propun să facă - programe speciale pentru elevii de excepţie; aceste Centre lucrează - dar cu bani de la buget şi cu inerţia imensă a instituţiilor de stat. Faptul că oameni care au avut succes în afaceri, în presă ori în lumea culturală, se ocupă de aceşti elevi este extraordinar pentru ei - este bine să te simţi membru al unei elite. Mai ales că ei sînt foarte puţini de nivelul lor - şi sînt puţini cei care îi pot înţelege cu adevărat pe aceşti copii; probabil că pentru foarte multă lume ei sînt doar nişte tocilari ciudaţi care învaţă de mici la toate materiile, în loc să se joace, cum fac toţi copiii. Dar cred că, dacă oamenii de valoare s-ar aduna, poate că s-ar schimba mai multe şi în România; ar fi bine, de pildă, dacă în presă s-ar scrie mai des, nu despre aceşti elevi - pentru că ei nu vor să fie vedete şi să dea autografe pe tricourile domnişoarelor -, ci despre faptul că e bine şi e util să înveţi, despre faptul că o ţară devine cu adevărat bogată datorită inteligenţelor sale, nu datorită dansatoarelor frumoase şi fotbaliştilor talentaţi. Colegiul "Noua Europă"