Între specificul naţional al antimarxismului şi marxismul cultural

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema lui Marx şi a marxismului“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „marxismul şi stînga“ sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „marxismul trece cu vîrsta“. Marxismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“. Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu bătrînul Marx.

Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: marxismul nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

După căderea comunismului, în Europa de Est a fost anunţată moartea oficială a marxismului, iar Marx a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei. A urmat perioada triumfalistă a capitalismului global, în care mantra ideologiei victorioase trebuia rostită şi respectată cu sfinţenie. Acum cîţiva ani, previziunile sumbre ale lui Marx asupra evoluţiei producţiei capitaliste păreau o poveste de speriat copiii, iar chestiuni precum munca, rupturile sociale, lupta de clasă erau ca şi rezolvate.

Păşeam glorioşi spre cea mai bună dintre lumile posibile. Dar cînd să se sărbătorească parastasul de 20 de ani de la moartea comunismului, a venit criza economică şi a readus în actualitate toate temele din hulitul

. „Spectrele lui Marx“, care păreau că îi mai bîntuie doar pe universitarii occidentali şi pe tinerii studenţi, şi chiar şi pe aceştia doar ca modă culturală, acum par să revină în atenţia tuturor. Aşa am redescoperit că de fapt problema muncii nu a dispărut, că ea a devenit imaterială doar pentru o mică, mică parte a lumii şi că, de fapt, ea fusese deplasată undeva, în ţări precum China, India sau România, unde aborigenii sînt o forţă de muncă foarte ieftină care muncesc în cei mai marxişti termeni. Iar datele ne arată următoarele: cu cît criza e mai mare cu atît se vinde mai bine

lui Marx. În ziua de azi, la Marx face referinţă cine vrei şi cine nu vrei. Nici pe Wall Street nu te mai poţi plimba fără

în mînă.

Pe mine însă nu mă deranjează atît de mult nici interpretarea „naturistă“ a lui Marx de pe la noi şi nici măcar critica dură adusă de gîndirea conservatoare. Eu cred că cel mai mare pericol şi cea mai mare minciună vin din chiar interiorul gîndirii marxiste. E vorba de acea tendinţă şi practică foarte la modă, „marxismul cultural“. Pentru mine, acest gen de discurs este într-o gravă eroare. Conservatorii spun: noi apărăm familia, deci apărăm drepturile majoritarilor. „Marxiştii culturali“ susţin că îi apără pe homosexuali şi pe imigranţi, apărînd astfel drepturile minoritarilor. De fapt, ambele grupări fac acelaşi lucru: omoară ideea de politic, avînd loc un grav proces de depolitizare. Practic are loc inventarea unor pseudoprobleme şi devierea de la punerea în discuţie a problemelor cu adevărat importante. Acest tip de marxism a renunţat de mult la rolul său emancipator şi de luptă. Acest discurs e într-o mare fundătură fiindcă a acceptat compromisul cu sistemul, ceea ce a dus la un „consens“: voi vă faceţi că luptaţi şi ne criticaţi, iar noi vă dăm fonduri, adică firimituri. Ideologii puterii dominante ne spun foarte clar: voi ocupaţi-vă cu critica culturală, adică cu problemele discursive care nu pot schimba nimic, cu pseudoproblemele; cu problemele reale şi majore ale societăţii se vor ocupa oamenii noştri: bancherii, finanţiştii, managerii, PR-ştii etc. Noua ideologie dominantă a transformat ideea de politic într-un soi de tehnologie de PR şi management. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Cred că rolul actual al marxismului e să readucă politicul în sfera umanistă, să reformuleze întrebări semnificative care să deschidă noi cîmpuri de luptă politică.

Născut în URSS,