Între "slavă ţie!" şi "m-am săturat!"

Avem o lungă tradiţie de preaslăvire a patriei noastre dragi. De la Cîntarea României a lui Alecu Russo la "Cîntarea României" marca Nicolae Ceauşescu, de la "ţara mea de glorii" la "am o ţară ca o floare", de la "o Românie ca soarele sfînt de pe cer" la "Românie, plai de dor", "în lume nu-s mai multe Românii" sau la directul "Trăiască Republica Socialistă România!". Patria a fost transformată într-un soi de divinitate (una care, în funcţie de vremi, s-a îmbrăcat cu idealurile romantice, cu fotele şi iile sămănătoriste, cu uniformele verzi ale Legiunii sau cu salopetele clasei muncitoare), iar poporul a fost învăţat să se prosterneze în faţa ei. Cîţiva fii ai neamului au făcut din cînd în cînd opinie separată şi, în contra curentului general al osanalelor, au declarat că s-au săturat de România, au vorbit de "sufletul ca un cur" al cetăţenilor ei sau au descris, cu lux de amănunte, la ce perversiuni sexuale ar supune ei ţărişoara. Gesturile lor au stîrnit reacţii violente şi au alimentat discursurile naţionaliste; acestea, la rîndul lor, au alimentat alte declaraţii scandaloase, care au stîrnit alte reacţii de indignare - şi tot aşa, într-un bulgăre de zăpadă al pasiunilor naţionale, cu plus sau cu minus. Rezultatul a fost o serie de discursuri - pozitive sau negative - pătimaşe, deci lipsite de orice legătură cu realitatea. Căci, pînă la urmă, şi cînd îţi lauzi deşănţat ţara, şi cînd o vorbeşti de rău, faci de fapt acelaşi lucru: gîndeşti schematic, pasional, lipsit de nuanţe. Vrei să demonstrezi ceva, iar propaganda sufocă definitiv realitatea. Numărul de faţă propune un experiment: cum e să vorbeşti de bine şi, totodată, să critici România? Să spui şi ce-ţi place, dar şi ce nu-ţi place la ea. Să-i faci şi declaraţii de amor, dar să-i baţi şi obrazul. Se pot întîlni sub acelaşi acoperiş, în gîndirea aceleiaşi persoane, cele două discursuri? Este posibilă convieţuirea lor? După cum veţi vedea, deşi e dificil (căci polifonia e mai complicată decît monodia), nimic nu este imposibil. Iar întîlnirea celor doi poli discursivi spune mult mai multe despre ţara noastră, despre noi înşine şi despre felul cum ne raportăm la locul în care trăim, decît o întreagă istorie de osanale şi de contestări, luate separat. (C. P.-B.)