Între "sindromul italian" şi "boala olandeză"

Am intitulat prezentarea de azi: "De la leul greu la o economie cu greutate", înţelegînd prin aceasta o economie care s-ar fortifica prin performanţe tot mai bune, care contează în Europa. Este de subliniat nevoia de a continua dezinflaţia, de a ajunge la inflaţie scăzută. Nu în mod întîmplător, Banca Naţională solicită o politică bugetară care să sprijine eforturile ei. Avem o mare "chestiune agricolă", care datează din perioada interbelică - cu 12% contribuţia agriculturii la PIB, în timp ce populaţia ocupată în mediul rural este de cca 40%. Contribuţia la buget este nesemnificativă, mare parte fiind agricultură de subzistenţă. Acest dat structural explică, parţial, de ce veniturile bugetare în România sînt cu 5-6% din PIB mai mici decît în Bulgaria, cu 8-12% din PIB mai mici decît în Polonia, Cehia, Ungaria. Avem şi o puternică economie subterană, care nu contribuie la bugetul public, şi avem multe întreprinderi de stat (utilităţi publice) ineficiente. Fiind limitat, bugetul public nu oferă bunuri publice esenţiale societăţii româneşti, în volumul necesar. Există risipă în bugetul public, dar trebuie amintită o teză foarte discutabilă, şi anume că, pe măsură ce reducem cheltuielile bugetare, este mai bine, întrucît facem loc sectorului privat. Nu numai teoria economică, dar şi practica arată că producţia privată însăşi nu se desfăşoară în mod sănătos dacă nu beneficiază de bunuri publice de bază (pe care sectorul privat nu şi le oferă). În anii ce vin, dacă am continua ritmul de creştere de 5-6% anual, am întîmpina strangulări în zona infrastructurii, dacă nu vom investi în mod corespunzător. O economie în modernizare rapidă are nevoie de o infrastructură adecvată. Avem o producţie, şi aici mă refer şi la structura exportului, cu valoare adăugată scăzută. Deşi se asimilează tehnologii noi, intensitatea fenomenului de absorbţie este scăzută. Pericolul este să repetăm, la altă scară şi în alte condiţii, sindromul italian, mai ales că mai bine din 20% din comerţul exterior al României în momentul de faţă se desfăşoară cu Italia. Italia, în fapt, are una dintre economiile mari bolnave ale Uniunii. Italienii nu mai pot folosi cursul de schimb ca modalitate de protejare a economiei naţionale faţă de şocuri adverse şi se sufocă. Pentru orice economie din Euroland care nu cunoaşte o evoluţie pozitivă în materie de primenire tehnologică şi competitivitate, deznodămîntul nu poate fi decît unul: stagnare, sau chiar declin şi supraîmpovărare a bugetului. Aceasta este o explicaţie majoră a creşterii deficitelor bugetare în numeroase ţări din Uniune. Cînd piaţa muncii este prea rigidă, cînd instrumentul de politică monetară nu mai există, ca şi cel de curs de schimb (pentru că s-a adoptat euro), rămîne doar bugetul să preia şocurile. Iar bugetul nu face faţă. Noi trebuie să avem în permanenţă în minte aceste lecţii Revin la România şi unde sîntem noi în acest peisaj. Alocăm puţin pentru cercetare şi dezvoltare, oficial în jur de 0,27% din PIB. După unele calcule ale colegilor mei din Grupul de Economie Aplicată, care a folosit o metodologie ce include cheltuieli ale firmelor de soft (pornind de la ideea că tot ceea ce cheltuiesc firmele de soft înseamnă cercetare), ajungem la 0,4% din PIB. Vedem distanţa faţă de ţinta de 1% din PIB pe care ne-am propus-o după 2007, şi mai ales faţă de parametrul Agendei Lisabona, care vorbeşte de 3% din PIB. În 2007, dacă admitem că vom fi primiţi, ne vom confrunta cu un şoc bugetar de 2,5-3,5% din PIB, care se referă la contribuţia la bugetul Uniunii şi cofinanţarea unor proiecte. În ultimii ani înregistrăm o creştere foarte rapidă a deficitelor externe pe fondul dezinflaţiei; în general, o economie, cînd este în stare de dezinflaţie, cunoaşte o creştere masivă a deficitelor externe, întrucît se apreciază moneda locală şi are loc şi o expansiune rapidă a creditului intern. Deficite externe excesive reclamă o politică economică prudentă, o bună conclucrare între BNR şi Guvern. Avem un cadru macroeconomic în ameliorare în ultimii ani, dar ca să-l susţinem avem nevoie de o rată mai înaltă de formare a capitalului/a investiţiilor (să ajungem de la 22-23% din PIB la peste 30%) şi de o absorbţie intensă de noi tehnologii, care să asigure valoare adăugată în creştere sistematică producţiei interne şi venituri tot mai mari cetăţenilor români. Lohnul nu mai este o soluţie pentru economia românească; trebuie să capitalizăm mult mai bine relocalizarea industrială care are loc în Europa. Avem nevoie de o politică macroeconomică în stare să evite pe termen lung ceea ce în literatura de specialitate se numeşte "boala olandeză": o apreciere excesivă a monedei locale, care nu este însoţită de cîştiguri de eficienţă, ceea ce duce la o golire a ţesutului industrial/productiv, o supraspecializare pe servicii şi o fragilizare a economiei. Bugetul public trebuie să elimine din risipa dinăuntrul său, şi trebuie să furnizeze bunuri publice în cantitate adecvată societăţii româneşti. În acest scop trebuie să facem în aşa fel încît să avem un coeficient cît mai ridicat de absorbţie a fondurilor UE (care pot ajunge pînă la 4% din PIB-ul României). Trebuie să evităm deficite bugetare mari şi soluţia preferabilă este o colectare mult mai eficace. Trebuie să reducem din contribuţiile la asigurările sociale (care sînt printre cele mai înalte în Europa). România are venituri bugetare considerabil mai mici decît suratele noastre din zonă, nu mai vorbesc de ţări din Uniunea Europeană a celor 15. Putem învăţa multe de la Spania, care are trăsături comune cu noi şi o experienţă "stelară" în absorbţia fondurilor UE, în dezvoltarea infrastructurii; dar şi de la Finlanda şi Danemarca, unde se combină un sistem de asigurări sociale extins cu performanţa economică înaltă. Nu pledez pentru adoptarea unui sistem social nordic, deoarece nu ne ţin curelele; ce vreau să spun este că oameni politici vizionari şi cu cutezanţă politică au reuşit să flexibilizeze piaţa muncii în Finlanda, Danemarca şi Suedia, fără a demantela "modelul social". Aceste ţări au cele mai bune performanţe economice în Uniune; au şomaj scăzut (au flexibilizat piaţa muncii), rate de creştere economică mai înalte, alocă pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică peste 3% din PIB. Această situaţie dovedeşte un lucru: în ultimă instanţă contează ceea ce se face acasă, politica naţională înăuntrul Uniunii Europene face diferenţa. Dacă noi, prin politica economică concretă, am realiza un diferenţial pozitiv de creştere economică de 3,5-4% faţă de media restului Uniunii Europene, am ajunge de la cca 30% (în prezent) la aproximativ 60% din media venitului/loc în UE într-un orizont de 8-10 ani.