Între exotic și exotism
Prin 2002, Michel Tournier și-a publicat Jurnalul extim. Da, da, nu intim, ci extim. Sau, în cuvintele sale inspirate de Michel Butor, un jurnal al explorării curioase, nu al implorării plîngăcioase. Autorul francez se dedică în scris „mișcării centrifuge de descoperire și cucerire” în dorința de a evita replierea asupra „«micilor grămezi de secrete mizerabile», cum le numea André Malraux”. Evident, panșantul centrifug nu este fără capcane, mai ales dacă este dezechilibrat. Cam despre asta aș vrea să vorbesc în continuare, despre echilibrul dintre exterior și interior, despre necesitatea explorării, despre dorința naturală și sănătoasă de exotic, dar și despre înclinarea bolnăvicioasă doar către exterior care duce la exotism.
Exotic, explorare, exterior au toate aceeași etimologie pe care o împart cu exodul și care se referă la ceva aflat în afară. În cazul exoticului, vorbim despre acele ceva-uri în afara obișnuitului. Ele pot fi teritorii, moduri de a face și de a fi, moduri de a se prezenta lumii, fizionomii chiar (sau mai ales fizionomii, în lumea actuală instagramată care ne readuce cu pași repezi spre lombrosianism). Cînd eram mic, cel mai exotic lucru pentru mine era mersul la țară, eu neavînd bunici în vreun sat al României și făcîndu-mi mai degrabă vacanțele cu bunicii la „băi”. Un fel de Grand Hotel Budapest în fiecare vară, de la Eforie Nord la Vatra Dornei, trecînd prin Căciulata și Herculane. Mi-am dorit întotdeauna să merg la țară, iar ocazia s-a ivit odată cu terenurile antropologice ale lui Vintilă Mihăilescu, prin 1994. Așa am luat contact cu disciplina care se ocupă prescriptiv cu exoticul, adică cu exteriorul.
La întîlnirea cu nefamiliarul, receptorii ni se trezesc mai tare, simțurile ni se ascut, acestea pot genera observații interesante, uneori hazlii, uneori mirate, cîteodată profunde, de multe ori disprețuitoare asupra acestui exterior și asupra celor care îl populează: ceilalți. Acestea sînt primele reacții. Le-am retrăit de multe ori în viață, atunci cînd am călătorit prin diverse țări, dar mai ales cînd m-am stabilit în unele dintre ele pentru o perioadă mai mare de timp. Și au fost cîteva –cred că nouă la număr. Momentele acelea de întîlnire care generează un sentiment de incompetență în relația cu lumea (nu știam cum se cumpără cafea, de unde, cum se ia metroul pentru că, în ciuda standardizării, diavolul e în amănunte, cum se stă la coadă sau cum se merge la doctor). Pot spune că am o ușoară dependență de acele momente pentru că mi se par momente de învățare și mă hrănesc din stimularea lor – de multe ori m-am trezit în situații absolut hazlii, așa cam cum s-a trezit Andrei Pleșu în budă în Japonia. Cam asta ar fi, la o primă vedere, și întîlnirea cu exoticul: o budă japoneză pentru cineva obișnuit cu una în curte. Sau invers. Indiferent de direcția din care vii, cu cît mai mare diferența, cu atît mai mare potențialul de învățare. Întîi, evident, înveți să folosești buda – că na! ai nevoie mare. Aceasta e lecția primară a exoticului: înveți ceva nou despre celălalt. Cam aici se oprește, de fapt, „explorarea” exoticului. În pasul doi, începi să te raportezi analitic la el, iar în proces poți deveni foarte-foarte bun. Un nativ, ce mai. Aici, însă, undeva între învățare și devenire intervine capcana exotismului.
La țară, între 1994 și 1998, am învățat să observ, însă am învățat și că antropologia disciplinează aceste tendințe de judecată imediată către ceva mult mai profund: cu antrenamentul necesar, observațiile asupra celuilalt devin puncte de reper în reproblematizarea sinelui; proteze ale propriei chestionari, așa ca în „Da’ de ce mi se pare asta ciudat?”, „De ce cred că un lucru poate fi făcut doar ca mine și felul în care celălalt exotic îl face e greșit, facinant, înspăimîntător și atractiv în același timp?”. Cu alte cuvinte, de ce sînt eu cum sînt? Și, pasul următor, cum mă face să mă comport în relație cu celălalt acest fel de a fi? – dacă avem norocul să ajungem pînă aici. Nu e nevoie să fim antropologi pentru asta. E suficient să ne dăm timp de reflecție. Iar următorul pas, capital în înțelegerea întregului, format din sine și celălalt împreună, este pasul care completează intimitatea relației cu alteritatea, și anume găsirea comunalităților. Momentul în care nu doar diferențele sînt înțelese și eventual învățate, nu doar reflecția de sine devine mai profundă, ci acel moment în care vedem asemănările, în care ele devin mai importante decît deosebirile, în care regăsim pe celălalt în noi și pe noi în celălalt, ajungînd astfel la puterea de a sesiza, măcar și pentru o clipită, universalul uman. Este momentul în care interiorul și exteriorul devin interschimbabile și se așază pe un continuum. Dorința de exterior cu orice preț se stinge, pentru că exteriorul nu mai există ca exterior. Atunci regăsim întreaga lume oriunde ne-am afla, exoticul în noi și pe noi în celălalt. Evident, nu putem ajunge la stadiul acesta fără călătoria de mai sus, la fel cum Alchimistul lui Coelho (de fapt, o poveste pe care o întîlnim în tradiția rabinică și nu doar) nu ar fi găsit comoara din propriul sat dacă nu ar fi făcut întreaga călătorie pînă la capătul celălalt al lumii. Însă este exact ceea ce exotismul nu ne lasă să facem. Exotismul este raportarea la celălalt doar la nivelul diferențelor și căutarea cu disperare a acestora. Fascinația rămasă la nivelul fascinației – ea este cea care întărește preconcepții față de sine și față de celălalt. Exotismul este ceea ce ne ține constant la începutul călătoriei. Dorim exteriorul pentru că este exterior și îl dorim constant ca exterior. Fetișizăm diferențele fără a căuta reflecția de sine sau, mai departe, comunalitatea. Celălalt exotizat generează constant acele sentimente care ne pun în relația dorită cu acesta: frica, superioritatea, dorința, după caz. Dar nu ne lasă să trecem dincolo. Exotismul este acea dinamică în care îl dorim pe celălalt constant celălalt și pe noi nealterați de întîlnire. Exotismul nu este încercarea de cunoaștere și stabilirea unor relații de reciprocitate cu exteriorul, ci menținerea separației pentru a menține constant raportul de putere cu celălalt, oricare ar fi acesta. Celălalt e mai bun sau mai prost, așa a fost și așa va fi de-a pururi. El neagă devenirea și își dorește fixarea lumii în identități rigide. Exotismului, de fapt, îi este frică de întîlniri, de schimbul inerent și de dezvoltarea relației cu ceea ce își închipuie că formează identitatea. Exotismul este sfîrșitul înțelegerii, înainte ca aceasta să înceapă măcar. Cei care exotizează fug în momentul în care celălalt încetează să mai corespundă preconcepțiilor, dorințelor sau stereotipurilor inițiale. Fie se fuge înapoi către sine, ca în replierea identitară în cazul unor migranți (sau ca în replierea de sine a fostelor puteri coloniale), fără însă ca parcursul transformativ al cunoașterii să aibă loc, fie către următoare aventură, următorul celălalt, următoarea cucerire. Fie ambele, succesiv. Celălalt rămîne însă necunoscut și, în acest fel, și sinele rămîne o enigmă, în fuga eternă către extern. Tournier avea dreptate cînd spune că interesul spre exterior ar trebui să primeze. Dar nu trebuie să domine, căci exteriorul, de fapt, poate fi perceput cu adevărat doar în relație cu sinele. Doar înțelegerea exteriorului în relaționarea cu exoticul, nu în distanțarea exotismului, ne poate readuce pentru a încheia cercul cunoașterii. Exoticul este o necesitate pentru cunoaștere și devenire. Exotismul – o frînă în calea lor.
Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada și la Casa Paleologu, este cofondator al Re-Genera Group.
