Între exotic și exotism

Alec BĂLĂȘESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 1015 din 21 septembrie – 27 septembrie 2023
© Costică Acsinte/ flickr
© Costică Acsinte/ flickr

Prin 2002, Michel Tournier și-a publicat Jurnalul extim. Da, da, nu intim, ci extim. Sau, în cuvintele sale inspirate de Michel Butor, un jurnal al explorării curioase, nu al implorării plîngăcioase. Autorul francez se dedică în scris „mișcării centrifuge de descoperire și cucerire” în dorința de a evita replierea asupra „«micilor grămezi de secrete mizerabile», cum le numea André Malraux”. Evident, panșantul centrifug nu este fără capcane, mai ales dacă este dezechilibrat. Cam despre asta aș vrea să vorbesc în continuare, despre echilibrul dintre exterior și interior, despre necesitatea explorării, despre dorința naturală și sănătoasă de exotic, dar și despre înclinarea bolnăvicioasă doar către exterior care duce la exotism.  

Exotic, explorare, exterior au toate aceeași etimologie pe care o împart cu exodul și care se referă la ceva aflat în afară. În cazul exoticului, vorbim despre acele ceva-uri în afara obișnuitului. Ele pot fi teritorii, moduri de a face și de a fi, moduri de a se prezenta lumii, fizionomii chiar (sau mai ales fizionomii, în lumea actuală instagramată care ne readuce cu pași repezi spre lombrosianism). Cînd eram mic, cel mai exotic lucru pentru mine era mersul la țară, eu neavînd bunici în vreun sat al României și făcîndu-mi mai degrabă vacanțele cu bunicii la „băi”. Un fel de Grand Hotel Budapest în fiecare vară, de la Eforie Nord la Vatra Dornei, trecînd prin Căciulata și Herculane. Mi-am dorit întotdeauna să merg la țară, iar ocazia s-a ivit odată cu terenurile antropologice ale lui Vintilă Mihăilescu, prin 1994. Așa am luat contact cu disciplina care se ocupă prescriptiv cu exoticul, adică cu exteriorul.

La întîlnirea cu nefamiliarul, receptorii ni se trezesc mai tare, simțurile ni se ascut, acestea pot genera observații interesante, uneori hazlii, uneori mirate, cîteodată profunde, de multe ori disprețuitoare asupra acestui exterior și asupra celor care îl populează: ceilalți. Acestea sînt primele reacții. Le-am retrăit de multe ori în viață, atunci cînd am călătorit prin diverse țări, dar mai ales cînd m-am stabilit în unele dintre ele pentru o perioadă mai mare de timp. Și au fost cîteva –cred că nouă la număr. Momentele acelea de întîlnire care generează un sentiment de incompetență în relația cu lumea (nu știam cum se cumpără cafea, de unde, cum se ia metroul pentru că, în ciuda standardizării, diavolul e în amănunte, cum se stă la coadă sau cum se merge la doctor). Pot spune că am o ușoară dependență de acele momente pentru că mi se par momente de învățare și mă hrănesc din stimularea lor – de multe ori m-am trezit în situații absolut hazlii, așa cam cum s-a trezit Andrei Pleșu în budă în Japonia. Cam asta ar fi, la o primă vedere, și întîlnirea cu exoticul: o budă japoneză pentru cineva obișnuit cu una în curte. Sau invers. Indiferent de direcția din care vii, cu cît mai mare diferența, cu atît mai mare potențialul de învățare. Întîi, evident, înveți să folosești buda – că na! ai nevoie mare. Aceasta e lecția primară a exoticului: înveți ceva nou despre celălalt. Cam aici se oprește, de fapt, „explorarea” exoticului. În pasul doi, începi să te raportezi analitic la el, iar în proces poți deveni foarte-foarte bun. Un nativ, ce mai. Aici, însă, undeva între învățare și devenire intervine capcana exotismului.  

La țară, între 1994 și 1998, am învățat să observ, însă am învățat și că antropologia disciplinează aceste tendințe de judecată imediată către ceva mult mai profund: cu antrenamentul necesar, observațiile asupra celuilalt devin puncte de reper în reproblematizarea sinelui; proteze ale propriei chestionari, așa ca în „Da’ de ce mi se pare asta ciudat?”, „De ce cred că un lucru poate fi făcut doar ca mine și felul în care celălalt exotic îl face e greșit, facinant, înspăimîntător și atractiv în același timp?”. Cu alte cuvinte, de ce sînt eu cum sînt? Și, pasul următor, cum mă face să mă comport în relație cu celălalt acest fel de a fi? – dacă avem norocul să ajungem pînă aici. Nu e nevoie să fim antropologi pentru asta. E suficient să ne dăm timp de reflecție. Iar următorul pas, capital în înțelegerea întregului, format din sine și celălalt împreună, este pasul care completează intimitatea relației cu alteritatea, și anume găsirea comunalităților. Momentul în care nu doar diferențele sînt înțelese și eventual învățate, nu doar reflecția de sine devine mai profundă, ci acel moment în care vedem asemănările, în care ele devin mai importante decît deosebirile, în care regăsim pe celălalt în noi și pe noi în celălalt, ajungînd astfel la puterea de a sesiza, măcar și pentru o clipită, universalul uman. Este momentul în care interiorul și exteriorul devin interschimbabile și se așază pe un continuum. Dorința de exterior cu orice preț se stinge, pentru că exteriorul nu mai există ca exterior. Atunci regăsim întreaga lume oriunde ne-am afla, exoticul în noi și pe noi în celălalt. Evident, nu putem ajunge la stadiul acesta fără călătoria de mai sus, la fel cum Alchimistul lui Coelho (de fapt, o poveste pe care o întîlnim în tradiția rabinică și nu doar) nu ar fi găsit comoara din propriul sat dacă nu ar fi făcut întreaga călătorie pînă la capătul celălalt al lumii. Însă este exact ceea ce exotismul nu ne lasă să facem. Exotismul este raportarea la celălalt doar la nivelul diferențelor și căutarea cu disperare a acestora. Fascinația rămasă la nivelul fascinației – ea este cea care întărește preconcepții față de sine și față de celălalt. Exotismul este ceea ce ne ține constant la începutul călătoriei. Dorim exteriorul pentru că este exterior și îl dorim constant ca exterior. Fetișizăm diferențele fără a căuta reflecția de sine sau, mai departe, comunalitatea. Celălalt exotizat generează constant acele sentimente care ne pun în relația dorită cu acesta: frica, superioritatea, dorința, după caz. Dar nu ne lasă să trecem dincolo. Exotismul este acea dinamică în care îl dorim pe celălalt constant celălalt și pe noi nealterați de întîlnire. Exotismul nu este încercarea de cunoaștere și stabilirea unor relații de reciprocitate cu exteriorul, ci menținerea separației pentru a menține constant raportul de putere cu celălalt, oricare ar fi acesta. Celălalt e mai bun sau mai prost, așa a fost și așa va fi de-a pururi. El neagă devenirea și își dorește fixarea lumii în identități rigide. Exotismului, de fapt, îi este frică de întîlniri, de schimbul inerent și de dezvoltarea relației cu ceea ce își închipuie că formează identitatea. Exotismul este sfîrșitul înțelegerii, înainte ca aceasta să înceapă măcar. Cei care exotizează fug în momentul în care celălalt încetează să mai corespundă preconcepțiilor, dorințelor sau stereotipurilor inițiale. Fie se fuge înapoi către sine, ca în replierea identitară în cazul unor migranți (sau ca în replierea de sine a fostelor puteri coloniale), fără însă ca parcursul transformativ al cunoașterii să aibă loc, fie către următoare aventură, următorul celălalt, următoarea cucerire. Fie ambele, succesiv. Celălalt rămîne însă necunoscut și, în acest fel, și sinele rămîne o enigmă, în fuga eternă către extern. Tournier avea dreptate cînd spune că interesul spre exterior ar trebui să primeze. Dar nu trebuie să domine, căci exteriorul, de fapt, poate fi perceput cu adevărat doar în relație cu sinele. Doar înțelegerea exteriorului în relaționarea cu exoticul, nu în distanțarea exotismului, ne poate readuce pentru a încheia cercul cunoașterii. Exoticul este o necesitate pentru cunoaștere și devenire. Exotismul – o frînă în calea lor. 

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada și la Casa Paleologu, este cofondator al Re-Genera Group. 

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Una din patru persoane imunizate cu serurile anti-Covid Pfizer sau Moderna a experimentat efecte adverse
Mai mult de un sfert dintre persoanele care s-au imunizat cu vaccinuri ARN mesager împotriva infectării cu virusul SARS CoV2 au suferit un răspuns imun neintenționat, potrivit noilor studii.
image
Un român a jucat de 49 de ori același bilet câștigător la pariuri sportive. Suma enormă la care a ajuns
Un bărbat din județul Prahova a avut marea inspirație de a alege o combinație de 28 de meciuri câștigătoare pe un bilet, dar nu s-a oprit aici. A copiat același bilet de numai puțin de 49 de ori.
image
Țara în care intrarea românilor e ca și interzisă. „Nu mai îmi trebuie nici gratis, e revoltător”
Doi tineri români cu un copil au fost umiliți pe un aeroport fără ca cineva să poată interveni în favoarea lor. Cazul lor nici măcar nu este unic, iar statul român nu reușește să rezolve o problemă cunoscută foarte bine de ani de zile, dar care arată limitele politicii externe a României

HIstoria.ro

image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.