Între două trenuri

Alexandru DUMITRIU
Publicat în Dilema Veche nr. 813 din 19-25 septembrie 2019
Între două trenuri jpeg

S-a scris mult, în postsocialism, despre literatura lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), prozator, dramaturg, eseist, membru al Cercului literar de la Sibiu/Cluj, apropiat de Lucian Blaga, asistent, la Cluj, al esteticianului Liviu Rusu, secretar literar al Teatrului Național din Craiova (1964-1973). Nu neapărat întreaga sa literatură a fost avută în vedere. Aceasta ar semăna cu o călătorie feroviară de la București la Petroșani. Nu am ales o „rută“ întîmplătoare. Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal s-a născut și a copilărit în Valea Jiului, la Petrila, lîngă Petroșani. Gimnaziul și liceul le-a urmat la Petroșani, studiile universitare la Sibiu, unde, în anii ocupației hor­thyste a Ardealului de Nord-Vest, se refugiase Universitatea clujeană. A fost profesor de română la Cluj și în împrejurimi, stabilindu-se, în 1955, la București, unde, în 1956, intra în redacția abia înființatei reviste Teatrul. Arestat, în 1957, pentru „omisiune de denunț“, culpă căreia i se va adăuga o alta, scrierea unei piese ostile, va părăsi detenția în 1963. A lucrat cîteva luni ca vagonetar la I.M. Petrila, pentru ca, în 1964, să fie slujbașul Teatrului de Stat „Valea Jiului“ din Petroșani, pe un post mărunt, șef producții. De aici, prin transfer, a ocupat secretariatul literar al Naționalului craiovean, rămînînd în această funcție pînă în 1973, cînd se va pensiona din motive medicale. În Craiova a rămas 25 de ani, acolo fiind înmormîntat.

Cine a parcurs acest drum, București-Petroșani, ar putea, cred, fi de acord că, pînă la Craiova, nu te cuceresc mari priveliști. Cale de trei ore, trenul străbate Cîmpia Română, prin Videle, Roșiori, Drăgănești-Olt, Caracal… Poate traversarea Oltului, la Stoenești, capăt de „mineriade“, în 1999, să te mai învioreze. Și, poate, vara, lanurile de floarea-soarelui sau roșeața macilor sălbatici, în lumina după-amiezelor tîrzii ori în asfințit. (Asta dacă nu ai norocul unor taifasuri „sănătoase“ sau al unei cărți care să risipească monotonia peisagisticii agricole.) În gara Craiova, la jumătatea – temporală, nu și kilometrică – a distanței, chiar dacă sosește cu întîrziere, trenul staționează obligatoriu cîteva minute. Are loc „inspecția“ roților, poți fuma în liniște o țigară sau poți face niște pași pe lîngă vagon în timp ce un ceferist își îndeplinește, fără chef, tradiționala tură de ciocănit. Apoi, după „Isarlîkul“ lui Ion D. Sîrbu pînă la Tîrgu Jiu, se ridică, încet-încet, dealurile subcarpatice. (Nici de urbea gorjeană nu e străin fostul cerchist. În adolescență, a șlefuit osatura romboidală a Coloanei brâncușiene, asamblată, sub supravegherea sculptorului, la Atelierele Centrale din Petroșani.) Întorcîndu-ne în călătoria feroviară, din „amarul tîrg“ știi că mai sînt vreo douăzeci de minute și trenul intră în munți. Unde, pe defileul Jiului, fragmentate de tuneluri, se ivesc înălțimile și adîncimile peisajelor care, vreme de aproape o oră, te conduc la Petroșani.

De ce ar semăna literatura lui Ion D. Sîrbu cu o călătorie feroviară de la București la Petroșani? Pentru că opera sa este împărțită, de majoritatea criticilor, între cărțile antume și cele postume. A devenit deja un clișeu vehicularea acestei peremptorii „granițe“ axiologice. Cărțile antume ar imita, din punct de vedere estetic, geografia dintre București și Craiova, lipsită, cum scriam, de orizonturi spectaculoase. În timp ce postumele ar corespunde geografiei care se întinde între Craiova și Petroșani. Oare așa să fie?

Prioritate fără curiozităţi

Tare mă tem că unii critici au parcurs literatura sa antumă împrumutînd ceva din lejeritatea ceferiștilor care, în gara Craiova sau în orice alte gări, izbesc leneș roțile vagoanelor cu ciocanele lor. Fără îndoială, creația de „sertar“, care l-a propulsat pe Ion D. Sîrbu după 1989, este valoroasă. Dar să lase atît de mult în urmă, să eclipseze cărțile care i s-au îngăduit în timpul vieții? Există, de pildă, prozele scrise în anii ’50 și publicate abia peste două-trei decenii, în volumele Povestiri petrilene (1973) și Șoarecele B și alte povestiri (1983), proze care nu au beneficiat de o receptare grozavă. Nici în epocă, din motive legate de necazurile biografice ale autorului, care îi vor submina, o perioadă, cariera scriitoricească, amînîndu-i afirmarea, nici peste timp, în numeroasele monografii și studii critice de care a avut parte Ion D. Sîrbu. Dacă în ceea ce privește receptarea antumă e, pe undeva, de înțeles conul de umbră rezervat scrierilor sale prozastice – Șoarecele B… apărea în 1983, cînd atenția criticii mergea, în mod firesc, spre noua promoție literară „optzecistă“ –, nu același lucru se poate spune despre judecățile postdecembriste, care au menținut literatura sa de „suprafață“ în umbră. Sigur, „sertarul“ cîntărea mult mai greu în proaspăta conjunctură istorică. Din această perspectivă, era firesc să aibă prioritate literatura de sertar. Ar fi fost firesc și ca revelația „sertarului“ să stîrnească oareșce curiozități față de creația antumă. Nu mi s-a părut, repet, că această creație a trezit prea mult interes. E, poate, în tratamentul expeditiv la care a fost supusă, după 1989, literatura antumă a lui Sîrbu, și un „dedesubt“ politic, preferîndu-se „săltarea“ lucrărilor cu substrat antitotalitar.

Nu toate prozele sale de „suprafață“ – îndeosebi cele din Povestiri petrilene – sînt egale. Cîteva au cunoscut nefaste tributuri aduse realismului-socialist. (La fel ca unele dintre piesele de teatru, Sîrbu cîștigîndu-și antum notorietatea mai cu seamă în ipostază de dramaturg, chiar dacă teatrul său, jucat pe destule scene, nu a obținut succese răsunătoare.) Exceptînd, însă, discretele concesii pomenite, literatura de „suprafață“ a lui Sîrbu adună scrieri adesea remarcabile. Cu precădere cele inspirate de meleagurile natale. Ciclul Colonie, care este epilogul culegerii Șoarecele B…., cuprinde, îndrăznesc să spun, unele dintre cele mai izbutite pagini ale fostului cerchist. De altfel, literatura lui „proletară“ depozitează o splendidă mitologie minerească, din păcate prea puțin explorată. Și alte scrieri antume merită frecventate. Mă gîndesc la romanul subintitulat „pentru copii și părinți“ De ce plînge mama? (1973), un fel de Cireșarii la scară redusă, o invitație de a descoperi frumusețile naturii, ale muntelui, cu legendele și tainele sale, și mai ales la Dansul ursului (1988), subintitulat „roman pentru copii și bunici“, care e o parabolă „fabulistică“ a vieții lui Sîrbu. Nu m-aș aventura să pariez pe piesele de teatru, atinse, pe alocuri, de tezism. Dramaturgia este zona creației sale care înregistrează cele mai multe scăderi.

Două sînt vîrfurile literaturii lui Ion D. Sîrbu: eseistica și amintirile/retrospectivele petrilene. Acestea din urmă alcătuiesc, de fapt, o literatură mozaicată, răspîndită în instantanee epistolare, instantanee publicistice sau diaristice, în Jurnalul anilor 1952-1953, în ciclul Colonie sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Sîrbu este mai degrabă un miniaturist. Construcțiile romanești nu sînt punctul său forte. Adio, Europa! sau Lupul și catedrala, două romane postume, strălucesc nu atît prin personaje, prin evenimente memorabile – firul epic se încîlcește adesea, limpezindu-se anevoios, cu scene încărcate de o simbolistică ezoterică, uneori artificială –, cît prin dimensiunea eseistică pe care o conțin. Risc, poate, la rîndul meu, să nedreptățesc o parte din „garnitura“ de sertar a lui Sîrbu, împrumutînd lejeritatea cu care ceferiștii din gara Craiova sau din orice alte gări controlează roțile vagoanelor. Calitatea acelor scrieri stă, însă, în anvergura lor eseistică. În celebrul Jurnal al unui jurnalist fără jurnal, Sîrbu își probează, iarăși, aptitudinile eseistice, elaborînd, de-a lungul a șase ierni craiovene, avînd startul în 1983, un harnic foileton social, politic, moral. Însemnările sale din acest înșelător Jurnal… par un elevat exercițiu gazetăresc. Sîrbu nu are atît îndeletniciri propriu-zis diaristice, cît tentații ziaristice. În iernile care „montează“ Jurnalul unui jurnalist fără jurnal – singurele „amprente“ calendaristice sînt numerotări sezoniere, de natură hibernală –, autorul pare să onoreze o rubrică. De aceea, mă încumet să interpretez titlul Jurnalului… ca pe ziarul unui ziarist fără ziar. Ion D. Sîrbu nu este un meșteșugar panoramic, ci unul al instantaneului. Astfel se explică și verva sa epistolară, care curge în același stil eseistic.

Literatura lui Ion D. Sîrbu se găsește între două trenuri. Pierzîndu-l pe acela din tinerețe, cînd vremurile i-au fost potrivnice, ca multor altor confrați, l-a prins, cu creația de sertar căreia i se dedicase în anii ’80, pe acela al posterității. Nu vom avea, însă, o imagine omogenă a literaturii sale dacă îi ignorăm/bagatelizăm creația antumă. Creație antumă care e un tren cu destule vagoane de clasa întîi. 

Alexandru Dumitriu este asistent de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ al Academiei Române din Bucureşti.

Foto: sculptură de Darius Hulea, credit Ion Barbu

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Vietnamezii din Timișoara, filmați când prind popândăi pentru a-i mânca. Animalele sunt protejate de lege VIDEO FOTO
Mai mulți cetățeni vietnamezi, care locuiesc în căminul fabricii Smithfield de pe strada Polonă din Timișoara, au fost filmați în timp ce săpau pe un câmp și prindeau popândăi.
image
Revelațiile unor unguri în România. „Până la urmă, m-am înșelat în privința Transilvaniei și a lor”
Zsolt și Daniel sunt doi tineri din Ungaria care au vizitat pe rând România și au vorbit despre surprizele pe care le-au avut în momentul în care au ajuns să cunoască români și chiar să-și facă prieteni.
image
Care sunt cele 3 zodii care mint fără nicio remuşcare
Din punct de vedere al horoscopului există zodii care sunt mai mult sau mai puţin predispuse a se regăsi pe lista mincinoşilor.

HIstoria.ro

image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.
image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.