Între două trenuri
S-a scris mult, în postsocialism, despre literatura lui Ion D. Sîrbu (1919-1989), prozator, dramaturg, eseist, membru al Cercului literar de la Sibiu/Cluj, apropiat de Lucian Blaga, asistent, la Cluj, al esteticianului Liviu Rusu, secretar literar al Teatrului Național din Craiova (1964-1973). Nu neapărat întreaga sa literatură a fost avută în vedere. Aceasta ar semăna cu o călătorie feroviară de la București la Petroșani. Nu am ales o „rută“ întîmplătoare. Autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal s-a născut și a copilărit în Valea Jiului, la Petrila, lîngă Petroșani. Gimnaziul și liceul le-a urmat la Petroșani, studiile universitare la Sibiu, unde, în anii ocupației horthyste a Ardealului de Nord-Vest, se refugiase Universitatea clujeană. A fost profesor de română la Cluj și în împrejurimi, stabilindu-se, în 1955, la București, unde, în 1956, intra în redacția abia înființatei reviste Teatrul. Arestat, în 1957, pentru „omisiune de denunț“, culpă căreia i se va adăuga o alta, scrierea unei piese ostile, va părăsi detenția în 1963. A lucrat cîteva luni ca vagonetar la I.M. Petrila, pentru ca, în 1964, să fie slujbașul Teatrului de Stat „Valea Jiului“ din Petroșani, pe un post mărunt, șef producții. De aici, prin transfer, a ocupat secretariatul literar al Naționalului craiovean, rămînînd în această funcție pînă în 1973, cînd se va pensiona din motive medicale. În Craiova a rămas 25 de ani, acolo fiind înmormîntat.
Cine a parcurs acest drum, București-Petroșani, ar putea, cred, fi de acord că, pînă la Craiova, nu te cuceresc mari priveliști. Cale de trei ore, trenul străbate Cîmpia Română, prin Videle, Roșiori, Drăgănești-Olt, Caracal… Poate traversarea Oltului, la Stoenești, capăt de „mineriade“, în 1999, să te mai învioreze. Și, poate, vara, lanurile de floarea-soarelui sau roșeața macilor sălbatici, în lumina după-amiezelor tîrzii ori în asfințit. (Asta dacă nu ai norocul unor taifasuri „sănătoase“ sau al unei cărți care să risipească monotonia peisagisticii agricole.) În gara Craiova, la jumătatea – temporală, nu și kilometrică – a distanței, chiar dacă sosește cu întîrziere, trenul staționează obligatoriu cîteva minute. Are loc „inspecția“ roților, poți fuma în liniște o țigară sau poți face niște pași pe lîngă vagon în timp ce un ceferist își îndeplinește, fără chef, tradiționala tură de ciocănit. Apoi, după „Isarlîkul“ lui Ion D. Sîrbu pînă la Tîrgu Jiu, se ridică, încet-încet, dealurile subcarpatice. (Nici de urbea gorjeană nu e străin fostul cerchist. În adolescență, a șlefuit osatura romboidală a Coloanei brâncușiene, asamblată, sub supravegherea sculptorului, la Atelierele Centrale din Petroșani.) Întorcîndu-ne în călătoria feroviară, din „amarul tîrg“ știi că mai sînt vreo douăzeci de minute și trenul intră în munți. Unde, pe defileul Jiului, fragmentate de tuneluri, se ivesc înălțimile și adîncimile peisajelor care, vreme de aproape o oră, te conduc la Petroșani.
De ce ar semăna literatura lui Ion D. Sîrbu cu o călătorie feroviară de la București la Petroșani? Pentru că opera sa este împărțită, de majoritatea criticilor, între cărțile antume și cele postume. A devenit deja un clișeu vehicularea acestei peremptorii „granițe“ axiologice. Cărțile antume ar imita, din punct de vedere estetic, geografia dintre București și Craiova, lipsită, cum scriam, de orizonturi spectaculoase. În timp ce postumele ar corespunde geografiei care se întinde între Craiova și Petroșani. Oare așa să fie?
Prioritate fără curiozităţi
Tare mă tem că unii critici au parcurs literatura sa antumă împrumutînd ceva din lejeritatea ceferiștilor care, în gara Craiova sau în orice alte gări, izbesc leneș roțile vagoanelor cu ciocanele lor. Fără îndoială, creația de „sertar“, care l-a propulsat pe Ion D. Sîrbu după 1989, este valoroasă. Dar să lase atît de mult în urmă, să eclipseze cărțile care i s-au îngăduit în timpul vieții? Există, de pildă, prozele scrise în anii ’50 și publicate abia peste două-trei decenii, în volumele Povestiri petrilene (1973) și Șoarecele B și alte povestiri (1983), proze care nu au beneficiat de o receptare grozavă. Nici în epocă, din motive legate de necazurile biografice ale autorului, care îi vor submina, o perioadă, cariera scriitoricească, amînîndu-i afirmarea, nici peste timp, în numeroasele monografii și studii critice de care a avut parte Ion D. Sîrbu. Dacă în ceea ce privește receptarea antumă e, pe undeva, de înțeles conul de umbră rezervat scrierilor sale prozastice – Șoarecele B… apărea în 1983, cînd atenția criticii mergea, în mod firesc, spre noua promoție literară „optzecistă“ –, nu același lucru se poate spune despre judecățile postdecembriste, care au menținut literatura sa de „suprafață“ în umbră. Sigur, „sertarul“ cîntărea mult mai greu în proaspăta conjunctură istorică. Din această perspectivă, era firesc să aibă prioritate literatura de sertar. Ar fi fost firesc și ca revelația „sertarului“ să stîrnească oareșce curiozități față de creația antumă. Nu mi s-a părut, repet, că această creație a trezit prea mult interes. E, poate, în tratamentul expeditiv la care a fost supusă, după 1989, literatura antumă a lui Sîrbu, și un „dedesubt“ politic, preferîndu-se „săltarea“ lucrărilor cu substrat antitotalitar.
Nu toate prozele sale de „suprafață“ – îndeosebi cele din Povestiri petrilene – sînt egale. Cîteva au cunoscut nefaste tributuri aduse realismului-socialist. (La fel ca unele dintre piesele de teatru, Sîrbu cîștigîndu-și antum notorietatea mai cu seamă în ipostază de dramaturg, chiar dacă teatrul său, jucat pe destule scene, nu a obținut succese răsunătoare.) Exceptînd, însă, discretele concesii pomenite, literatura de „suprafață“ a lui Sîrbu adună scrieri adesea remarcabile. Cu precădere cele inspirate de meleagurile natale. Ciclul Colonie, care este epilogul culegerii Șoarecele B…., cuprinde, îndrăznesc să spun, unele dintre cele mai izbutite pagini ale fostului cerchist. De altfel, literatura lui „proletară“ depozitează o splendidă mitologie minerească, din păcate prea puțin explorată. Și alte scrieri antume merită frecventate. Mă gîndesc la romanul subintitulat „pentru copii și părinți“ De ce plînge mama? (1973), un fel de Cireșarii la scară redusă, o invitație de a descoperi frumusețile naturii, ale muntelui, cu legendele și tainele sale, și mai ales la Dansul ursului (1988), subintitulat „roman pentru copii și bunici“, care e o parabolă „fabulistică“ a vieții lui Sîrbu. Nu m-aș aventura să pariez pe piesele de teatru, atinse, pe alocuri, de tezism. Dramaturgia este zona creației sale care înregistrează cele mai multe scăderi.
Două sînt vîrfurile literaturii lui Ion D. Sîrbu: eseistica și amintirile/retrospectivele petrilene. Acestea din urmă alcătuiesc, de fapt, o literatură mozaicată, răspîndită în instantanee epistolare, instantanee publicistice sau diaristice, în Jurnalul anilor 1952-1953, în ciclul Colonie sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Sîrbu este mai degrabă un miniaturist. Construcțiile romanești nu sînt punctul său forte. Adio, Europa! sau Lupul și catedrala, două romane postume, strălucesc nu atît prin personaje, prin evenimente memorabile – firul epic se încîlcește adesea, limpezindu-se anevoios, cu scene încărcate de o simbolistică ezoterică, uneori artificială –, cît prin dimensiunea eseistică pe care o conțin. Risc, poate, la rîndul meu, să nedreptățesc o parte din „garnitura“ de sertar a lui Sîrbu, împrumutînd lejeritatea cu care ceferiștii din gara Craiova sau din orice alte gări controlează roțile vagoanelor. Calitatea acelor scrieri stă, însă, în anvergura lor eseistică. În celebrul Jurnal al unui jurnalist fără jurnal, Sîrbu își probează, iarăși, aptitudinile eseistice, elaborînd, de-a lungul a șase ierni craiovene, avînd startul în 1983, un harnic foileton social, politic, moral. Însemnările sale din acest înșelător Jurnal… par un elevat exercițiu gazetăresc. Sîrbu nu are atît îndeletniciri propriu-zis diaristice, cît tentații ziaristice. În iernile care „montează“ Jurnalul unui jurnalist fără jurnal – singurele „amprente“ calendaristice sînt numerotări sezoniere, de natură hibernală –, autorul pare să onoreze o rubrică. De aceea, mă încumet să interpretez titlul Jurnalului… ca pe ziarul unui ziarist fără ziar. Ion D. Sîrbu nu este un meșteșugar panoramic, ci unul al instantaneului. Astfel se explică și verva sa epistolară, care curge în același stil eseistic.
Literatura lui Ion D. Sîrbu se găsește între două trenuri. Pierzîndu-l pe acela din tinerețe, cînd vremurile i-au fost potrivnice, ca multor altor confrați, l-a prins, cu creația de sertar căreia i se dedicase în anii ’80, pe acela al posterității. Nu vom avea, însă, o imagine omogenă a literaturii sale dacă îi ignorăm/bagatelizăm creația antumă. Creație antumă care e un tren cu destule vagoane de clasa întîi.
Alexandru Dumitriu este asistent de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ al Academiei Române din Bucureşti.
Foto: sculptură de Darius Hulea, credit Ion Barbu
