Între copii-adulţi şi nepoţi

La noi există Ziua Femeii. Nu avem Ziua Mamei, ca la francezi, nici Ziua Tatălui, ca la americani. La iniţiativa lui Jimmy Carter, începînd cu 1978, americanii au şi Ziua Bunicilor, serbată în prima duminică după Ziua Muncii. Bunicii, această categorie socială, nu sînt însă ceva de neglijat, nicăieri. Felul în care îi priveşte societatea, la noi, este mai ales legat de vîrstă. Ei sînt pensionarii, care apar şi dispar din discursul guvernanţilor, în funcţie de sensibilitatea lor, limitată, de altfel, faţă de situaţia financiară precară a vîrstnicilor. În comunism, dar încă şi astăzi, mulţi copii dădeau ochii cu oraşul cînd venea vremea şcolii. Pînă la intrarea în şcoală, ei erau crescuţi la bunici, părinţii vizitîndu-i şi luîndu-i în concediu, la mare sau la munte. Casa lor era la bunici. Ei ştiau că au părinţi care stăteau în altă parte, dar nu cred că-şi puneau probleme de tipul de ce nu stau împreună. Aşa era, pur şi simplu. Deschideau ochii în casa bunicilor şi li se părea firesc să fie aşa. Pentru părinţi era comod şi avantajos. Bifau parentalitatea, dar n-o practicau. Furnizau bunicilor unele bunuri necesare copilului şi adesea se întorceau acasă la ei cu alte bunuri, alimentare, de la ţară - carne de porc, ceapă, varză etc. Erau vremuri grele şi orăşenii care nu aveau părinţi sau rude la ţară aveau ce regreta. Cînd nepoţii erau luaţi acasă la părinţi, pentru a merge la şcoală, nu mai reveneau la bunici decît în vacanţe. Contactul cu oraşul, blocul şi şcoala îi schimba. Ruptura instalată de noile deprinderi, relaţii, noua familiaritate - părinţi, şcoală, colegi - făcea dificilă întoarcerea. Am cunoscut bunici care nu-şi mai înţelegeau nepoţii, pe care-i crescuseră şase ani, deveniţi brusc imuni la ademenirile vieţii de ţară. Ca şi în familie, unde mama este cea care se ocupă de copii, bunica este cea care se implică mai mult în creşterea nepoţilor. În parcuri, bunicile sînt majoritare. Cînd copiii sînt încă mici, bunicile, dacă sînt în bună formă fizică, fac naveta, stînd cu nepoţelul pînă vin părinţii de la slujbele lor. Unii copii-adulţi iau bunica de acasă cu maşina şi o duc acasă la ei, iar după-masă o readuc acasă la ea. Există, în prezent, o categorie de bunici ai căror copii-adulţi sînt fie "multinaţionali" - lucrînd în firme, companii -, fie slujbaşi bine plătiţi, locuind în străinătate. Unii schimbă ţările, au născut copii în străinătate - avantaj de cetăţenie -, iar bunicii, de ambele părţi, îi urmează. Companiile aeriene ar trebui să calculeze cîţi bani se cîştigă din această mobilitate, cred că prezentă în mai toate ţările postcomuniste. Părinţii ei, ai mamei, vin trei luni, urmează părinţii lui, ai tatălui, tot trei luni, apoi o iau de la capăt. "Bunicia" se face cu schimbul. Cînd stau acasă, în ţară, sînt ajutaţi de copii, pensiile fiind mici. Copiii îi răsfaţă recunoscători pentru economia la buget şi confortul emoţional pe măsură. Aceşti bunici, baby-sitteri cu normă întreagă, le găsesc scuze: nu există grădiniţe sau sînt departe de casă, copilul se îmbolnăveşte şi nu este primit la grădiniţă, părinţii muncesc mult etc. Dislocaţi din mediul lor, dar empatici şi mîndri de nepoţii lor internaţionali, posesori ai unui număr mare de albume de fotografii, făcute cu ei sau în lipsă, bunicii sînt ca nişte congresişti serioşi. Cunosc aeroportul şi văd puţin unde se duc. Unii cunosc ţara în care se duc doar în plimbarea iniţiatică pe care copiii lor, ce urmează să-i folosească, le-o oferă. Se mai întîmplă să-i ducă să vadă şi alte ţări, cînd ei au vacanţă. Evident, cu nepoţii care răspund celor două nivele de autoritate: bunicii şi părinţii. Încolo, sînt absolut confiscaţi la domiciliu, ştiu cîteva drumuri, pe lîngă casă, eventual un parc şi magazinele din preajmă. Nu ştiu limbi străine şi nu au interes pentru aculturaţie. Ei ştiu că trăiesc acolo temporar pînă se fac mari nepoţii. Copiii lor, adulţi, muncesc cu sîrg şi adună bani, liniştiţi. Cei mici sînt pe mîini bune. Bunicii fac şi ei economii, odată ce pensia este capitalizată. Avionul este plătit de copii şi biletul vine acasă. În general, copiii-adulţi din această categorie ar duce-o bine şi în ţară, dar parcă tot mai bine este să stea prin străinătate. Alţi copii-adulţi o duc greu şi pleacă în străinătate de sărăcie. Ei sînt emigranţii săraci: căpşunari, menajere, faianţari etc. Servitoare şi muncitori, la negru sau nu, adică cei care muncesc, nu interlopi sau prostituate. Şi aceştia îşi lasă acasă copiii. Şi, aşa, bunicii redevin părinţi, cu toate necazurile de rigoare, iar nepoţii ştiu că părinţii sînt undeva în străinătate, visează la ei, dar nu pot pleca să-i vadă. Ei au o şcolaritate proastă, sînt greu de stăpînit de către bunici - mai ales cînd este o bunică singură - şi, în general, nu-şi cunosc prea bine părinţii şi nici părinţii pe ei. Fenomenul postcomunist al migraţiei forţei de muncă feminină - exodul feminin legal şi nelegal - duce la descompunerea familiei şi, cum bărbaţii nu au practica parentală prin tradiţie, bunica, mama mamei sau chiar şi cea a tatălui, preia copiii cu tot tacîmul. Foarte adesea, partea feminină - mamă migratoare şi bunică sedentară -, plină de înţelegere, asistă la noile relaţii ale tatălui - doar e bărbat şi are nevoi! -, motiv pentru care nepoţii naufragiază la bunici. Familia nu mai intră în nici o tipologie. Reinventarea bunicilor Gary North este un american care a scris ceva intitulat Abolirea bunicilor. N-aş menţiona numele lui, dacă el nu ar fi construit o pledoarie pentru profesionalizarea bunicilor. El a refăcut o istorie a statutului social al bunicilor şi a tras concluzia că mobilitatea este cea care distruge legăturile de familie, continuitatea şi memoria familiei. Dar el face referiri şi la comunism, susţinînd că bunicile au fost, în acel timp, factorul social major care a împiedicat, în ţările comuniste, naşterea omului nou, mai ales în Uniunea Sovietică, unde bunicii locuiau cu nepoţii. Nepoţii mergeau la şcoală, dar acasă îi aşteptau bunicile care le spuneau poveşti, "transferîndu-le cultura prerevoluţionară". Nesepararea bunicilor de nepoţi, o consecinţă nedorită de sistem, dar determinată de sărăcie, făcea ca îndoctrinarea de la şcoală şi efectele ei să fie diminuate, prin conservatorismul bunicilor. Continuitatea culturală dispare cînd bunicii nu sînt prezenţi în viaţa nepoţilor. După acest autor, mobilitatea, migraţia distrug legăturile între generaţii şi anulează spiritul de familie. Familia modernă, cu alte cuvinte, nu mai este o familie. Critica adusă de Gary North este următoarea: societatea modernă, cu birocraţia ei cu tot, a preluat funcţia socială a păstrării legăturii societăţii cu trecutul. Perdanţii sînt bunicii - absenţi din viaţa nepoţilor - şi nepoţii. Copiii de astăzi sînt formaţi, modelaţi, de şcoală şi televiziune. Influenţa părinţilor dispare încet-încet, iar bunicii nu mai există: "Şcoala îi învaţă pe copii să fie supuşi, iar televiziunea, să cheltuie bani; nimeni nu-i mai învaţă să producă, să aibă bucuria muncii". Totul pare normal, numai că el consideră a fi o bună afacere "serviciile de bunici profesionişti". Cu calcule cu tot, din care reiese cîte economii ar face părinţii şi cît ar cîştiga "noii bunici". Mai întîi, bunicii sînt necesari din raţiuni de supravieţuire. Fie părinţii nu se mai descurcă cu timpul şi banii, fie ei sînt indivizi "rataţi" sau absenţi - şomeri, alcoolici, bolnavi psihic, handicapaţi etc., bunicii devin o soluţie pentru copii. În unele ţări există organizaţii ale bunicilor, cursuri de formare, servicii sociale de ajutorare, asistenţă juridică, educaţională. A fi bunic este complicat în lumea de astăzi, aşa cum şi a fi părinte pare să nu mai fie un lucru simplu. Apoi, bunicii sînt necesari pentru că ei sînt o verigă importantă a "lanţului trofic" al copilului şi al istoriei familiei, cu memoria şi nevoia de rădăcini. Cercetările psihologice pun în evidenţă complicaţiile identitare şi relaţionale care apar cînd bunicii îşi asumă rolul de părinte. Nepoţii preferă - s-a constatat - ca bunicii să rămînă bunici. Copiii renunţă cu greu sau niciodată să-i aibă prezenţi în minte pe părinţi. Indiferent de cît de buni sînt bunicii, ei îşi doresc părinţii. Aspectul critic este dat de nevoia de stabilitate şi continuitate. Acea nevoie la care se referea Françoise Dolto, cînd botezase părinţii divorţaţi "părinte continuu" şi "părinte discontinuu". Dincolo de "magia" relaţiei cu bunicii - răsfăţ, joacă, complicitate -, copiii au nevoie de autoritate şi de reguli. Instanţa parentală trebuie separată de cea a bunicilor. Responsabilităţile sînt diferite, mai ales ca intensitate. Adesea magia dispare cînd bunicii intră în rolul de părinte. Există o uzurpare a parentalităţii, inconştientă, care se joacă în domeniul iubirii. Competiţia emoţională între bunici şi părinţi duce de multe ori la frustrări şi conflicte, mai mult sau mai puţin manifeste.