Între confuzie şi mimetism

E deja un truism: în România, ca mai peste tot în lume, stînga şi dreapta sînt poziţii politice asumate. Aşa că presa abundă de referiri la poziţionarea şi autopoziţionarea partidelor politice româneşti pe axa stînga-dreapta. Prea puţini se întreabă dacă acest clivaj este unul real. Căci nu e suficient ca partidele să se revendice de la stînga sau de la dreapta, pentru a şi fi reprezentantele acestor orientări politice. De curînd, reacţiile la moţiunea de cenzură anunţată de PSD au făcut apel la poziţionarea partidelor pe axa stînga-dreapta. Spre exemplu, PNL, prin vocea cea mai autorizată, cea a preşedintelui său, a reiterat ideea că nu poate colabora la guvernare cu PSD, aducînd ca justificare clivajul stînga-dreapta. Dar în Ungaria vecină socialiştii şi liberalii formează împreună o coaliţie de guvernare din 2002, iar în Belgia această formulă a funcţionat din 1999 pînă la alegerile din iunie anul acesta. Să fie politica maghiară sau belgiană mai puţin influenţată de clivajele politice? Sau este vorba de o confuzie? Pentru a exista un clivaj, trebuie ca acesta să corespundă unei stări de spirit identificabile social. Stînga şi dreapta nu pot exista, dacă "poporul de stînga", respectiv cel "de dreapta" nu se manifestă. Şi nu doar unul, ci împreună, căci clivajul stînga-dreapta este unul corelativ. Nici stînga nu poate exista fără dreapta, nici dreapta fără stînga. Tocmai de aceea totalitarismul, fie el nazist sau stalinist, a desfiinţat clivajele, ca de altfel întreg spaţiul politic. Amestecînd criteriile, totalitarismele se situau dincolo de stînga şi de dreapta. E ceea ce s-a întîmplat şi în România, unde naţional-comunismul ceauşist amesteca tradiţia naţionalistă şi legionară cu elemente ale marxismului vulgar. Chiar dacă România nu a intrat nici în era postindustrială, nici în etapa politicii postmoderne, reperele ideologice clasice nu mai sînt folositoare. Astfel că nici stînga, nici dreapta nu au în România vreo semnificaţie politică cît de cît similară celei din Occident. Dacă e adevărat că sensul noţiunilor de stînga şi dreapta a variat în funcţie de epocă, semnificaţia valorică a acestora a rămas constantă. Ceea ce s-a schimbat a fost poziţionarea partidelor politice. Confirmînd oarecum viziunea lui Maurice Duverger privind sinistrismul - fragmentarea continuă spre stînga a spectrului politic -, partidele au evoluat de-a lungul timpului dinspre stînga spre dreapta. Aşa că, dacă în secolul al XIX-lea liberalii erau consideraţi de stînga, astăzi cei mai mulţi îi clasifică la centru sau la dreapta. Ceva asemănător s-a produs şi în cazul socialismului, care a evoluat continuu spre poziţii din ce în ce mai moderate, de la social-democraţie la new labor. Dacă ar fi să caracterizăm în general stînga şi dreapta, acestea definesc două tipuri de atitudini în raport cu societatea. Tocmai în această calitate ele au o mai mare relevanţă pentru cetăţeni, decît pentru partide. În Occident, mai cu seamă în zona mediteraneană de influenţă catolică, indivizii recurg şi astăzi la noţiunile de stînga şi dreapta pentru a-şi clarifica sistemul de referinţe politice. Şi, dacă dreapta a reprezentat dintru început o orientare spre conservare, spre păstrarea tradiţiilor, stînga a privilegiat ideile de schimbare sau de reformare a societăţii. Tensiunea dintre conservare şi reformare a reprezentat principalul motor al clivajului. De aceea, deşi sensul clivajului a fost marcat de epoci, dreapta şi stînga descriu un tip de valori politice, economice şi sociale relativ stabile. Simplu spus, egalitate şi libertate individuală la stînga, ordine, tradiţie şi libertate economică la dreapta. Principal element al clivajului, stînga s-a constituit abia la începutul secolului al XX-lea, în urma unei mutaţii ideologico-semantice şi a unei triple delimitări: de socialismul naţional care a basculat apoi spre extrema contrară (extrema dreaptă), de republicanismul liberal ce a alunecat spre centru-dreapta şi de radicalismul cu tendinţă autoritaristă care se va integra în zona moderată a naţionalismului. După aceea, manifestarea clivajului stînga-dreapta apărea atît de evidentă încît nimeni nu se mai îndoia de existenţa sa. Şi dacă totuşi unii aveau oarecari îndoieli, erau repede etichetaţi ideologic. Alain, spre exemplu, în ale sale Propos din 1930, afirma că, fiind întrebat dacă "ruptura între partide de dreapta şi partide de stînga, oameni de dreapta şi oameni de stînga mai are încă sens, prima idee care îmi vine este că acela care întreabă nu este un om de stînga". Însă manifestarea efectivă a clivajului nu poate fi certificată decît din momentul în care acesta este adoptat de marele public. Doar atunci cînd comportamentele de stînga şi de dreapta devin vizibile şi sînt interiorizate putem vorbi de manifestarea acestui clivaj. Or, în privinţa României dispunem de mai multe cercetări care indică absenţa oricăror referinţe ideologice de tip occidental pentru majoritatea românilor. Un bun exemplu îl constituie Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, din mai 2004, care arată că atît cunoaşterea, cît şi utilizarea termenilor stînga şi dreapta în România sînt lacunare. Doar 49% dintre români auziseră de acest clivaj şi doar 29% puteau să se plaseze la stînga sau la dreapta pe o scală în 7 dimensiuni, în care 1 şi 7 reprezentau extremele, iar 4 centrul. Astfel, 9% dintre respondenţi se situau la 4, adică la centru, 9% se plasau la 2, deci la stînga, 11% la 5, mai spre dreapta, iar poziţiile 3 şi 6 - altfel spus centru-stînga sau centru-dreapta - erau indicate de cîte 5% dintre cei chestionaţi. Iar cînd cei intervievaţi asociau un cuvînt stîngii sau dreptei politice, cea mai semnificativă corelaţie a fost cea dintre comunism şi stînga la care s-au referit 31%, urmată de asocierea celor două opţiuni politice unor partide (14% asociau stînga fie opoziţiei de atunci, fie PSD). Foarte puţini - aproape nesemnificativi din punct de vedere statistic - erau cei ce puteau asocia elementelor clivajului anumite valori, precum egalitate la stînga (3%). Ca să nu mai vorbim de ordine, tradiţie sau libertate, pe care mai nimeni nu le-a amintit. De aceea, tentaţia de a folosi necritic clivajul stînga-dreapta, pentru a explica viaţa politică românească, trebuie reprimată. Chiar dacă în Occident dreapta şi stînga mai răspund, poate, rolului de a exprima confruntarea democratică dintre diferitele poziţii politice, în centrul şi estul Europei, ca şi în România, instrumentalizarea clivajului creează confuzie. Un exemplu: după primul tur al alegerilor prezidenţiale franceze din 2002, poporul de stînga s-a mobilizat pentru a împiedica "deriva la dreapta", dar cu doi ani mai înainte, atunci cînd Corneliu Vadim Tudor, asemeni prietenului său Jean-Marie Le Pen, s-a calificat în turul al doilea, poporul de stînga din România a fost inexistent. Iar electoratul PSD, prezumat de stînga, este format în cea mai mare măsură din locuitori ai zonei rurale, mai degrabă conservatori şi în mare parte vîrstnici. În ce priveşte muncitorii, victime ale tranziţiei realizate sub stindardul neo-liberalismului împărtăşit de toate partidele, aceştia sînt atraşi de PRM, iar mai nou de populistul Partid al Noii Generaţii, al cărui lider, patron de echipă de fotbal şi îmbogăţit al tranziţiei, a devenit un reper de reuşită socială.