Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Împlinim, pe 29 martie, o sută de ani de la intrarea în vigoare a Constituției României din 1923 și, la nivel colectiv, nu știm ce, cum și dacă să comemorăm sau aniversăm. La începutul anilor ’90, lucrurile păreau simple. Aureolarea trecutului pre-comunist, transfigurat în clișee, părea să ne acorde, unora dintre noi, un reper al „reîntoarcerii în Europa”: interbelic de lumină, Belle Époque cu leu de aur și Regat mare, „Grînar al Europei”, dar totuși „Belgie a Orientului”, petit Paris cu domni și doamne flanînd pe Calea Victoriei, poate chiar în drum spre „Capșa”. Avuseserăm, ne ziceam, un parcurs democratic, glorios, european, curmat în floare nemilos de dictaturi de varii tipuri. Decomunizare cu țepe! Sfîntă și inviolabilă! Restitutio in integrum (in natura)!
Acest tip de bovarism colectiv și precipitat era de înțeles imediat după 1989. A fost potențat ulterior, cu mult peste limitele psihologic necesare pentru catharsis, de un dezinteres îndîrjit în a ne cunoaște trecutul. Unul din cei mai avizați cercetători ai interbelicului, David Mitrany, nu a fost, de exemplu, tradus nici pînă în ziua de azi. Opera lui, cărți publicate la UNC Press și Oxford/Carnegie Endowment despre reforma agrară din 1921 și populismul agrarian, e necunoscută publicului român. Pînă la volumul profesorului Bogdan Murgescu despre modernizare și decalaje, care a mai acoperit din goluri și poncife, nimic similar nu fusese scris. O carte din 2015 a istoricului Dragoș Sdrobiș despre educația în interbelic e primul studiu aplecat asupra felului în care se formau elitele în statul reîntregit. Or, cunoașterea trecutului e condiția de posibilitate pentru a-l gestiona în mod echilibrat, cu bunele și relele lui.
În planul constituționalismului formal, blocul acronimelor desprinse din CFSN a respins de plano orice privire spre Regat, cu aceeași intransigență obtuză cu care dreapta promova un imaginar unidimensional. Legea fundamentală din 1991 e scrisă practic tabula rasa. Abia la revizuirea din 2003 se inserează în Articolul 1 o trimitere enigmatică la „tradițiile constituționale ale poporului român”. În spiritul lor și al „idealurilor Revoluției din decembrie 1989” ar trebui citite valorile supreme în statul nostru „de drept, democratic și social”.
Tradiții democratice înseamnă, într-un stat modern, tradiții constituționale. Cum legea fundamentală din 1923 era ultima care avusese cel puțin vocația, în parte declarativă, a liberalismului înainte de dictaturi, este util să ne întrebăm ce ne mai rămîne din ea. La nivel instituțional, nu am păstrat mai nimic, în bună măsură deoarece cheia de boltă a Constituțiilor pre-comuniste era monarhia, anatemă pentru majoritatea din 1990. Bicameralismul de acum pare să semene cu cel pre-comunist, dar aparențele înșală. Între Senat și Cameră existau distincții inițial de clasă-cens (1866), apoi structurale (1923). CSM-ul actual se revendică de la înaintașul din 1909, dar nu are mai nimic în comun cu omonimul din Regat, care era atașat Ministerului de Justiție, era convocat și prezidat de către ministru, privea doar judecătorii (preponderent cei de la instanțele superioare din București) și nu era un organ constituțional. Accentul pe statul național unitar și indivizibil, altă constantă, e azi doar o reflexie, mai mult angoasată decît autoritară sau agresivă, a neputințelor de a proiecta alte viziuni comune, preferabil liberal-democratice. „Sîntem împreună! (?)” O prevedere stingheră de inspirație etnocentrică, ce interzice colonizarea populațiilor străine pe teritoriul României (Art. 4 (4)) e preluată din Constituția din 1923. Se regăsește însă și în Constituția lui Carol al II-lea și oricum nu a contat. În politică, sensul ei a fost identificat corect pentru prima dată de fostul președinte Băsescu (în timpul crizei refugiaților, ca argument pentru respingerea cotelor). În literatură era ignorată sau interpretată greșit ca formă de protecție a minorităților (dacă i-am coloniza, le-am distruge lor tradițiile și modul propriu de viață).
Dacă reguli și instituții nu s-au transmis, ce putem învăța din practica constituțională a României Mari? Aici, lecțiile trecutului sînt instructive prin ambivalența lor. După Unire, așteptările erau mari. Noile provincii, în special Transilvania prin celebra Proclamație de la Alba Iulia, făcuseră varii solicitări pentru o constituantă unicamerală, reprezentativă inclusiv în sensul ponderilor regionale, votul universal pentru ambele sexe, o reformă agrară radicală etc. În practică, s-a tergiversat adoptarea unei noi legi fundamentale pînă cînd un Parlament dominat de PNL a adoptat o formă masiv revizuită a Constituției din 1866, luînd act de schimbările deja produse. Trei anteproiecte alternative, al țărăniștilor (redactat de C. Stere), al profesorului și politicianului PNR Boilă și al profesorului cernăuțean Berariu, au fost ignorate. Intenția evidentă a PNL și a marelui său dirijor, Ionel Brătianu, a fost de a replica sistemul de alternanță politică prin rotativă, rodat în regimul cenzitar, în noile condiții ale sufragiului universal masculin. Ulterior, legea electorală din 1926, inspirată din cea italiană a senatorului fascist Acerbo, a consolidat această paradigmă. Prima electorală transforma o majoritate relativă de 40% într-o cvasiunanimitate. Majoritatea relativă provenea din „zestrea electorală” a guvernului provizoriu care organiza și cîștiga alegeri prin varii malversațiuni și presiuni. Partidele de opoziție nu au participat la lucrări, exceptînd ceea ce frumos se numea în epocă „opoziție miluită”. Maniu și Mihalache, în semn de protest față de felul în care guvernul lui Ion I.C. Brătianu organizase alegerile din 1922, au boicotat inclusiv ceremonia încoronării de la Alba Iulia.
Constituția consfințește juridic un recul spre uzanțele Vechiului Regat în noul context. În practică, adaptarea avusese deja loc. Singurele guverne provizorii care organizează alegeri în interbelic și le pierd sînt Guvernul Văitoianu în 1919 și Cabinetul Tătărescu în 1937. În 1919, Regele demite prim-ministrul (Vaida-Voevod) și dizolvă Parlamentul după patru luni. Precedentul unui guvern care organizează alegeri și nu le cîștigă este evocat în dezbaterile Constituantei din 1922 ca accident nefericit, de evitat pe viitor. Alegerile la țară trebuiau făcute cu sufragiu universal masculin, dar și – sau mai ales – cu jandarmi.
În 1937, Tătărescu a ratat la fracțiuni de procent marja de 40%, inclusiv ca urmare a pactului electoral Maniu-Codreanu. Întreg edificiul cade, ducînd la Constituția lui Carol al II-lea din 1938. Elitele interbelicului au receptat cu sagacitate perenă, prompt-strategică, schimbarea. Paul Negulescu saluta Constituția din 1938 ca pe un act cu adevărat democratic și „de o perfectă legalitate”, întocmai ca Statutul lui Cuza (cum și era, cel puțin după rezultatele plebiscitului) și nota bucuria de a scăpa în sfîrșit de parlamentarismul care adusese numai „alcoolism și vrajbă la sate”. Într-un simpozion la Kiel, Mircea Djuvara prezenta un elogiu mai bine structurat silogistic, conform căruia abia în Constituția carlistă individul era integrat lin în grup, grupul în societate, societatea în popor și poporul în Națiunea întrupată în Rege.
Constituția din 1923 nu a fost, atît în momentul adoptării, cît și în scurta ei viață, un triumf al democrației. Cu greu ar fi putut fi însă altfel, în cadrul respectiv. Am trecut de la un cens draconic la vot universal masculin peste noapte. Sufragiul universal nu funcționează optim în contextul unui analfabetism de 43%, distribuit inegal, de la un maximum de 62% în Basarabia la un minimum de 33% în Banat. Urbanizarea era distribuită de asemenea destul de inegal între provincii și etnii (în Bucovina, 11% din populația orașelor era de etnie română, în Transilvania – 21%, în Regat – 60%). Războiul, necesar, sărăcise Regatul, iar reforma agrară – necesară, dar nu suficientă – scăzuse producția.
E adevărat că viziunile opuse statu quo-ului au fost ignorate, însă erau oricum inaplicabile și inadecvate. C. Stere visa la un așezământ de tip englezesc cu drepturi și garanții (îi citează, din traduceri franceze, pe Dicey și pe alți corifei ai constituționalismului britanic), dar pornind de la „sate și cătune” ca unități de bază ale societății. În Anglia, garanțiile drepturilor merg înapoi în timp pînă la Asizele de la Clarendon din 1166, iar procentul de bărbați majori cu drept de vot la finele secolului al XIX-lea, după cele trei extinderi succesive ale sufragiului, era de circa 70%. E greu de imaginat cum s-ar fi putut construi o democrație de tip settler-colony, cum propune Stere, din foști iobagi și clăcași. Mai aplicat, într-o prelegere ISR din 1923, Nicolae Iorga viza o reîntoarcere la tradiția constituțională autohtonă (de exemplu, judecata domnească „subt un copac mare”). Berariu proiectează o viziune tehnocratică într-o țară agrară, ale cărei universități produceau în principal „șomaj în haine negre”, nu tehnocrați. Boilă, un caz interesant, propune inițial un proiect cuminte, cu solicitări minimale de includere a unor deziderate din obsesiva Rezoluție. În expunerea de motive, vorbește însă despre „suveranitățile” noilor provincii. Din această premisă (falsă) și din nemulțumirea de a-și fi pierdut tocmai mandatul va construi, în 1931, un proiect de federalizare cu „Diete” și guverne provinciale, la a căror dispoziție ar fi stat armata. Idei federaliste circulau în Partidul Național Român, inspirate din proiectul ingenios, dar utopic al lui Aurel Popovici. Popovici, personaj minor în anturajul Arhiducelui Franz Ferdinand, propusese reinventarea Imperiului Austro-Ungar ca federație constituită pe baze etnice, dar planul nu avea sorți de izbîndă în contextul respectiv, izbindu-se de rezistența elitei maghiare (urbană, educată).
În fața acestei tulburătoare diversități de contexte precare și cacofonii ideatice, elitele național-liberale ale Vechiului Regat au ales (interesat în parte, în parte prudent) să nu aleagă și să nu constituționalizeze. S-au repliat în cochilia cunoscută, grăbit reamenajată, a Constituției din 1866, pentru a consolida, cît se putea, un stat dublu ca populație și teritoriu, dar și extrem de fragil. Au extins așadar asupra noilor teritorii legea supremă a unui stat care (de bine, de rău) era un stat și avea o cultură înaltă coagulată și instituții recognoscibile, ca început de aculturație. Nu au reușit decît parțial, în sensul în care ne-au rămas nu mari tradiții democratice, dar măcar repere culturale: clădiri frumoase, școli și muzee, Fundațiile Regale, Gusti, Călinescu, Mitrany, Dogan, Rădulescu-Motru, Blaga, Iorga, Ionesco, Cioran, Eliade, Petrescu etc. (cu luminile și umbrele timpurilor).
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare. Ne poate da o lecție, dacă sîntem dispuși s-o învățăm, despre dependența normelor de context, despre resursele și resorturile (economice, sociale, de bună-credință și educație) de care instituțiile depind și despre drumul lung și sinuos al unei democrații periferice spre constituționalismul liberal.
Bogdan Iancu este conferențiar univ., Universitatea din București (Facultatea de Științe Politice, Departamentul de Teorie și Istorie Politică și Constituțională) și coordonator al proiectului ROLPERIPHERAL la NEC.
