Întoarcerea din Est

În anii ’30, Întoarcerea din URSS, această scriere incendiară a lui Gide, a fost celebră. Ea ridica pentru prima dată voalul asupra adevărului unei ţări despre care se păstrase pînă atunci secretul din partea sovietică, din cauza controlului total al reţelei de informaţii, şi din partea occidentală, din cauza dorinţei de a nu ştirbi utopia comunistă, la ora pericolului nazist. Dictatură şi strategie partizană au permis să se întreţină ceea ce am putea defini ca o "iluzie necesară", şi a fost nevoie de un intelectual liber, democrat şi lucid pentru a-şi asuma riscul, de asemenea "necesar", al revelaţiei şi al punerii la stîlpul infamiei a imposturii staliniste. Urmarea i-a confirmat spusele pentru a ajunge la concluzia de acum 20 de ani. Cine ar fi crezut-o atunci, în afară de o mînă de disidenţi? Şi Întoarcerea lui Gide părea de o blîndeţe extremă faţă de teribilele lor povestiri despre Gulag, dar să nu uităm că Gide a avut meritul să deschidă prima breşă. Pentru a denunţa comunismul real şi practicile sale totalitare, termenii au fost cel mai adesea împrumutaţi din discursul tragic, denunţarea nu menaja pe nimeni şi cititorii care descopereau ororile ascunse încă de la origine, chiar de pe vremea lui Lenin, au fost cuprinşi de groază. Apoi, după căderea comunismului, Rusia şi vechii săi sateliţi au intrat într-o perioadă zisă de "tranziţie" prelungită. Convalescenţă necesară după traumatismul suferit la toate nivelurile. Situaţia aceasta a antrenat speranţe precipitate, rătăciri şi excese pe care Occidentul le constata cu plăcere pe un fundal de superioritate faţă de cee ce părea a fi o derivă generalizată. Astăzi, cu riscul de a surprinde, mi se pare că ar trebui regîndită sau chiar rescrisă o Întoarcere din Est pentru a distruge această convingere la fel de greşită ca optimismul pe care Gide îl atacase odinioară. Întoarcere, încă o dată "necesară". Astăzi, în ciuda shimbărilor intervenite, această evoluţie negativă durează încă. Dar ea nu mai are legitimitatea anilor ’90 şi iată de ce o nouă Întoarcere ar fi binevenită. După prăbuşirea comunismului şi căderea simbolică a Zidului, Estul a cunoscut o adevărată "boală a copilăriei" care l-a împins să se livreze trup şi suflet modelului capitalist, ale cărui strategii şi practici au căpătat o alură normativă. În artă, seducţia s-a exersat în acelaşi fel, dacă nu mai puternic, şi un soi de mimetism uşor reperabil a devenit o practică curentă. Dezorientat, Estul căuta să recupereze, accelerînd, timpul pierdut. Conversiunea era oare posibilă? Ea a dat naştere la greşeli scandaloase, dar şi la iniţiative uimitoare. Occidentul a preferat să le avantajeze pe primele în dauna celor din urmă, asimilînd Estul cu un soi de utopie răsturnată. Postură legitimă, mai ales la începutul noii ere, dar care, după 20 de ani, cere imperios o revizuire. Astăzi, în ciuda shimbărilor intervenite, această evoluţie negativă durează încă. Dar ea nu mai are legitimitatea anilor ’90 şi iată de ce o nouă Întoarcere ar fi binevenită. Nu pentru a denunţa, de această dată, rătăcirile Estului, ci dimpotrivă, pentru a afirma o altă constatare. Estul actual apare ca o lume aparte, agitată de contradicţii flagrante, dar, de acum, eliberat de fascinaţia de odinioară faţă de un capitalism care şi-a arătat limitele. Creatorii s-au degajat de asemenea de practicile de imitaţie de odinioară şi afirmă identităţi noi. O mutaţie radicală a avut loc şi ea merită să fie salutată. Vechiul Est afişează toate tensiunile unui organism tînăr şi sfîşiat între două valori opuse. Corupţia se împacă bine cu inventivitatea, libertatea de a circula cu sedentarismul impus de motive financiare, emergenţa noului nu reuşeşte încă să şteargă persistenţa trecutului, la bine şi la rău. Dar după deconstrucţia haotică care a urmat căderii Zidului, Estul a schiţat o reconstrucţie care îl erijează astăzi într-un spaţiu original şi fascinant. Estul este impur. Două temporalităţi, două istorii încearcă, de altfel, să conlocuiască. Se spune că Estul seamănă cu Chicago din anii ’30, cu America zdruncinată de războiul bandelor de gangsteri, de brutalitatea capitalismului agresiv. Dar nu tot pe atunci jazz-ul şi swing-ul răsunau mai bine ca niciodată şi Faulkner, Hemingway sau Fitzgerald s-au impus? Vitalitatea unui corp social se hrăneşte din astfel de extreme a căror coexistenţă trebuie s-o recunoştem. La Bucureşti, un bloc uriaş desfigurează cartierul poetic al catedralei Sfîntul Iosif, dar la Paris, pe vremea lui Pompidou, nu se denunţa oare acelaşi tip de scandal? Centrul Beaubourg nu a agitat la fel spiritele în capitala franceză şi nu a suscitat o polemică unde regăseam argumente echivalente? Poate că i se reproşează astăzi Estului greşelile pe care am fi dorit să le evite. Dar şi el, ca orice fiinţă, are nevoie să facă aceleaşi experienţe, să dobîndească singur regulile sale de bună purtare. Este un simptom de libertate. De adolescenţă... Noul Est nu a împlinit oare de-abia 20 de ani? Mulţi îl regretă, dar Estul nu a purtat în întregime doliul după trecutul său şi nu e vorba pentru mine să-l plasez sub semnul unei "Nostalgii a Estului" care îl "împăiază" cu melancolie. Nu, să nu visăm în linii mari după o oribilă lume defunctă, ci să ne bucurăm de ceea ce continuă să dureze. Un Institut de Teatru la Budapesta unde doamne în vîrstă continuă să claseze în vechi dosare tăieturi de presă, case demodate de scriitori, reviste culturale cu o machetă învechită, tot atîtea resturi care temperează ameţeala periculoasă pe care o aduce tabula rasa. Desigur, putem regreta persistenţa lor cînd e vorba de spitale sau de cămine studenţeşti... Dar asta ne leagă de un trecut a cărui supravieţuire linişteşte, trimite la o altă viaţă, cu restricţiile şi complicităţile sale, ne recunoaştem încă în el şi nu e bine să-l ocultăm cu înverşunare. Ne place, pe ici, pe colo, să "regăsim" Estul... pierdut. Trecutul nu e sacrificat, fără să fie însă exaltat pentru atîta, el este integrat. În mod fragmentar. Ca în această imagine a Varşoviei care, prin ea singură, defineşte Estul ca un teritoriu viu, pentru că e puternic contrastant. În centru, vechiul Palat al Poporului, clonă a Universităţii Lomonosov pe care Moscova o impusese în capitalele ţărilor "surori". Înconjurat astăzi de zgîrie-nori nou nouţi, adevărate fotograme ale unei conlocuiri a două sisteme care au încetat, unul ca şi celălalt, să fie erijate în modele. Ele conlocuiesc şi oraşul aduce prin ele proba. Estul este hibrid. Putem respinge această invitaţie de a recunoaşte în Est un spaţiu experimental evocînd resurgenţa vechilor demoni "stalinişti" în comportamentul lui Putin şi stratagemele sale ofensive pe plan militar sau energetic. Da, dar Rusia nu va putea niciodată să se separe de statutul său de imperiu, fantasmă care depăşeşte comunismul şi coboară în timp pînă la ţari. Să evităm greşeala de a asimila Rusia cu vechiul Est, noţiuni disociate astăzi. Şi cum să nu salutăm, fapt de neconceput în momentul căderii Zidului, "reînnoirea" adevăratelor partide de stînga sau chiar de extremă stînga? Unanimitatea în jurul "dreptei" se fisurează şi-şi pierde din aroganţă: a regîndi viitorul nu se mai face sub semnul unei singure perspective! O nouă mixitate politică vede lumina zilei. Dacă o Întoarcere din Est va exista, ea va trebui să recunoască deopotrivă defectele şi meritele celor două sisteme reunite, să admită că dacă se poate construi un viitor, el nu antrenează neapărat uitarea istoriei recente, că, poate, în loc de a judeca şi a cîntări fără încetare totul după măsura Vestului, vechiul Est poate fi respectat pentru ceea ce mai posedă încă inedit. Cînd revenim din Est, diferenţa se simte. Impure şi hibride, societăţile sale, unice în felul lor, riscă să surprindă. Ele se nutresc din solul contradicţiilor nerezolvate. Cine va fi André Gide al timpurilor moderne? traducere din limba franceză de Mirella PATUREAU George Banu este teatrolog, profesor la Universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle şi colaborator la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris. Ultima carte publicată este Des Murs… au Mur (Editura Gründ, 2009).