„Ești ceea ce gîndești.” Așa sună o bucată din mesajul pe care îl aud într-o după-amiază de sîmbătă în difuzoarele supermarket-ului în care îmi fac în mod regulat cumpărăturile. Trăim într-o lume în care preocuparea pentru sănătatea mintală pare să fi ajuns la un nivel ridicat, unul niciodată întîlnit pînă acum în istorie. Am spus intenționat aici sănătate mintală, deși pornesc discuția exact de la întrebarea dacă acest termen e unul care funcționează pentru noi.

De multe ori tindem să echivalăm sănătatea mintală cu cea psihică. Asta înseamnă că riscăm să ratăm dimensiunea emoțională a celei din urmă. Mesajele literaturii de tip self-help și ceea ce se aude și se vede în zona de dezvoltare personală/coaching au prins suficient de bine încît cei mai mulți dintre noi am ajuns să funcționăm sub semnul unui optimism cognitivist scăpat de sub control. Conform acestor mesaje, totul e o chestie de perspectivă, și chiar destinul nostru e o consecință exclusiv a modului în care funcționează soft-ul nostru mental. Totul e mentalitate – genetica, socialul și norocul sînt doar scuze pentru cei care nu au avut setarea mentală de carnasier aflat în vîrful lanțului trofic. Mai mult decît atît, pentru unii dintre noi chiar problemele noastre de sănătate fizică sînt considerate simple consecințe ale unor gînduri negative. Virușii, bacteriile, bolile genetice ș.a.m.d. sînt doar fandacsii pentru cognitivismul de tarabă.

Dar sănătatea noastră, deși influențată de gîndire, are atît o dimensiune emoțională, cît și una socială. Nu în ultimul rînd, una biologică. Discuția despre legătura dintre emoții, decizii și localizarea lor neuronală a început cu studiul unui accident de muncă spectaculos din anul 1848. Phileas P. Gage, șef de echipă pe un șantier de extindere a unei căi ferate, are neșansa de a fi ținta unei bare de metal nefericit manevrate. Bara de metal de șase kilograme care tasa praful exploziv dintr-o gaură săpată în stîncă a pornit asemeni unui proiectil și a traversat capul simpaticului și competentului Gage. În mod miraculos, acesta a supraviețuit îngrozitorului accident. El a beneficiat de îngrijire medicală și și-a revenit din punct de vedere fizic, dar personalitatea și comportamentul lui s-au schimbat. Conform martorilor, dintr-un om deosebit de curtenitor și organizat, a devenit un copil cu nevoi de adult. Capricios, certăreț, vulgar, impulsiv, a devenit greu de tolerat la orice loc de muncă. Pe lîngă problemele legate de faptul că se implica în conflicte și că era incapabil să se țină inclusiv de propriile planuri, a avut probleme și cu alcoolul. Umbla prin cartierele rău famate din San Francisco permanent însoțit de bara menționată mai sus și a dezvoltat un atașament neobișnuit pentru obiecte și animale (lucru care poate apărea la cei diagnosticați cu autism sau la cei care au suferit traumatisme craniene similare cu cele ale lui Gage). A murit în anul 1861 în urma unei serii de crize epileptiforme.

Acum știm că lovituri la cap, chiar fără penetrarea de corpi străini sau fără prezența fracturilor, pot afecta modul în care funcționează creierul. În acel moment nu se punea problema unei asocieri între modificarea comportamentală apărută la Gage și afectarea unei zone specifice din creier (regiunea prefrontală vontromediană, cea care e implicată în luarea deciziilor). Deși se știe că starea noastră de spirit este influențată nu doar de modificări neurologice – excelent demonstrate în filmul Concussion, 2015, în care se spune povestea reală a unui medic legist (Bennet Omalu) care a descoperit o condiție specifică jucătorilor de fotbal american, ale căror decese, sinucideri și abuz de substanțe se datorau leziunilor cerebrale nediagnosticate, sau la fel de bine ilustrate de povestea pacientei bolnave de sifilis terțiar, care a descoperit că e bolnavă doar pentru că experimenta stări cvasipermanente de fericire; de teama de a pierde sentimentul, pacienta a refuzat să se trateze de sifilis –, ci și de alimentație, expunere la poluare, soare, nivelul de minerale și chiar de metale din corp, de multe ori ignorăm aceste aspecte și ne focusăm exclusiv pe gînd și atitudine. 

Hemingway era afectat nu doar de daimon-ul creativității, de chemări și credințe romantice, adică autodistructive, ci și de hemocromatoză, condiție genetică ce provoacă, datorită acumulării de surplus de fier în corp, printre altele oboseală cronică, scăderea libidoului, dureri abdominale. Romancierul suferea și de tulburare bipolară, psihoză paranoidă, depresie severă și alcoolism. A avut parte de mai multe traumatisme craniene severe, urmate de pierderea cunoștinței, de la accidentări sportive pînă la accidente auto (în urma unuia a avut nevoie de 57 de copci la cap), explozii în timpul WWI, la pescuit, în baie, unde i-a căzut o lustră în cap, dar cel mai grav a fost după ce a forțat deschiderea ușii unui avion accidentat prin lovituri cu capul. La fel ca în cazul nefericitului Gage, Hemingway nu a mai funcționat la fel după acel moment. Abilitățile lui cognitive și memoria marelui Hemingway au fost afectate sever și nu e sigur că gîndirea pozitivă ar fi rezolvat multe dintre problemele de mai sus.

Unul dintre principalii vinovați pentru lipsa de întelegere și empatie de care dăm dovadă limitînd sănătatea psihică la gînduri pare să fie Descartes. Scindarea carteziană, perspectiva unei minți desprinse de corp, cu celebrul „dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”, e ceva pentru care aparent plătim rate și în acest moment.

Și pentru că am pomenit și de legătura creier-boală, cel mai spectaculos caz e cel al fostului medic german Ryke Geerd Hamer, cel care a inițiat noua medicină germanică, un sistem pseudo-științific bazat pe o experiență traumatică personală. După ce Hamer și-a pierdut un fiu (Dirk Hamer a fost împușcat pe o barcă de fiul ultimului rege al Italiei), respectiv a dezvoltat un cancer testicular, a tras concluzia că pierderea suferită e cea care i-a cauzat problema de sănătate și a extins această concluzie, în baza altor observații anecdotice și a unor interpretări cel puțin riscante, că toate problemele noastre de sănătate sînt cauzate de șocuri emotionale. Ca să scapi de boală e suficient să identifici conflictul și să îl rezolvi, spun apostolii Noii Medicine Germanice. Adică analizăm șocul conflictual și boala (demers, evident, cognitiv) și inclusiv tumorile vor da înapoi, învinse. Realitatea alternativă a lui Hamer nu se potrivește cu nimic din ceea ce înseamnă medicină evidence based, dar e una seducătoare pentru oamenii aflați în poziții de vulnerabilitate cognitive sau medicale (boli incurabile).

În diferite proporții, ne întîlnim în cabinetele de psihoterapie atît cu urmările scindării carteziene, cît și cu cele ale perspectivei propuse de Hamer. Ca practicant de psihoterapie cognitiv-comportamentală, nu pot ignora latura cognitivă de combatere a suferințelor psihice. E bine să evităm și tentația unei alte direcții reducționiste, cea pe care Jason Tougaw, autorul cărții Creierul înșelător, o numește neuromanie, adică să ignorăm că sîntem organisme care se construiesc prin relații intricate între biologie, sine și cultură, adică mult mai mult decît neuronii pe care îi purtăm prin lume. Da, e și o chestiune de perspectivă. Da, putem fi afectați de erorile unui soft mental neactualizat.

Un banc, la care fac apel din cînd în cînd, spune că un automobilist care se deplasa pe o autostradă a auzit la un moment dat la radio următorul avertisment: „Un șofer iresponsabil se deplasează cu viteză pe sensul invers direcției de mers pe segmentul X…”. La care șoferul respectiv spune: „Ei, unul… Sute!”.

Sănătate mintală vs. boală psihică

Harta nu e teritoriul. Vorba lui Alfred Korzybki e una la care mă gîndesc de multe ori în practica terapeutică. Sănătatea psihică presupune un GPS mental funcțional. Toți sîntem purtătorii și utilizatorii unui model mental care ne ajută să ne mișcam prin lumea în care trăim. Modelul poate fi mai mult sau mai puțin corect, mai rigid sau mai flexibil, mai mult sau mai puțin consistent. Deși niciodată harta nu e teritoriul, măsura în care ea este o reprezentare corectă a acestuia e un bun predictor pentru cît de bine putem funcționa cu ajutorul ei. Dar asta poate să fie valabil mai degrabă atunci cînd ne referim la sănătate mintală decît la boală. 

De fapt, aici am și dorit să ajung, la întrebarea dacă nu vorbim prea mult despre sănătate mintală și prea puțin despre boală psihică. Pînă la urmă, diferența dintre sănătate mintală și boală este, indiferent de cauzele bolii (pentru că, în pofida a ceea ce vă spun marii preoți ai sănătății mintale, avem întotdeauna un cumul de factori), strict cantitativă, și nu calitativă. Dar e vital să facem diferența între acestea.

Oamenii pe care eu îi întîlnesc cel mai des în cabinet sînt oameni de categorie financiară medie plus, cu nivel de educație medie plus. Serviciile pe care psihoterapeuții le oferă în cabinetele lor private nu sînt tocmai accesibile pentru toată lumea, mai ales într-o țară în care 34% din populație se află în zona de risc de sărăcie, și asta înseamnă că de multe ori cei care au cea mai mare nevoie de ele nu au acces la acestea. E o suprasimplificare crudă să credem că săracia e o opțiune. De cele mai multe ori este o problemă de sănătate socială și cognitivă. La populațiile la care apar fluctuații economice rapide se înregistrează scoruri mai mici la testele de inteligență în perioadele de pauperitate. Copiii din familii bogate răspund mai bine la testul bezelei (cel cu gratificarea imediată vs. amînată) decît copiii din familii afectate de pauperitate.

Deși de multe ori lucrăm în cabinete cu oameni care au suferit pierderi grave, care experimentează anxietate intensă sau depresie severă și tot spectrul patologiei aferente specialității, nu sînt puține ocaziile în care psihoterapia de cabinet privat riscă să devină un fel de wellness pentru cei care și-o permit. 

Îmi amintesc de o conferință la care un speaker charismatic le relata celor din public, majoritatea elevi, cum a ajuns să practice meseria pe care o avea. Că în liceu și-a anunțat părinții că dorește să facă o profesiune în domeniul artistic și că părinții au spus că nu sînt siguri că opțiunea respectivă este una bună. „Vă dați seama, ce traumă?”, a întrebat pe un ton dramatic speaker-ul, în timp ce auditoriul fremăta de empatie. Cîteva minute mai tîrziu am aflat că părinții respectivi nu doar că s-au împăcat cu alegerea respectivă, dar i-au și dat o sumă mai mult decît semnificativă de bani, echivalentul prețului unei case din zona bună dintr-un oraș mare, pentru a putea începe un proiect cultural. 

Îndrăznesc să spun că am auzit și de experiențe traumatice mai grave. Așa că, pînă să ia Gabor Mate o pauză de la cherry picking, respectiv de promovare a turismului de ayahuasca și să vină să vă convingă de faptul că ați avut o copilărie mizerabilă, e indicat să ne amintim că nu toți avem un trecut traumatic. Da, toți am avut pierderi, perioade stresante, momente de disconfort semnificativ, dar nu ne ajută să catastrofizăm aceste experiențe, să ne rupem zgaibele, să ne autocompătimim sau să ne înduioșăm la gîndul propriilor suferințe, la fel cum nu ajută nici să ignorăm traumele reale și efectele lor distructive, așa cum au făcut cu metodă generațiile anterioare și cum am fost încurajați să o facem. Și, în mod cert, nu toată lumea are nevoie de psihoterapie, și nu e sigur că ne dorim ca psihoterapia să fie (doar) o chestie la modă. Am mai făcut asta și cu antibioticul, atunci cînd ne-am grăbit să îl administrăm la orice viroză, și nu a funcționat prea bine pentru noi.

Asemeni vocii din difuzorul de la supermarket-ul în care există și un colț de ofertă de carte, inclusiv de pseudo-dezvoltare personală, Marcus Aurelius spune că fericirea noastră depinde de calitatea gîndurilor noastre. E drept, Marcus Aurelius avea ca slujbă principală conducerea unui imperiu. Nu că acesta ar fi neapărat un job facil, dar e mai confortabil să practici stoicismul din jilțul palatului imperial decît din subsolurile lui. În unele situații de viață, harta poate fi corectă, iar teritoriul e cel greșit. De asta e bine să lăsăm loc și nemulțumirii, și revoltei în mințile noastre. Prea mult stoicism poate să avantajeze abuzul de putere.

Există probleme de interpretare, dar și tulburări de personalitate, boală psihică, marea psihiatrie. Realitatea sănătății psihice este nu doar cognitivă, ci și biologică, culturală și, nu în ultimul rînd, socială, ceea ce înseamnă și politică. În calitate de psihoterapeut care a avut norocul să prindă momentul de vîrf al profesiei, pe de o parte mă bucură această realitate, cu tot riscul pe care îl implică practica consultării psihologilor în aproape orice domeniu și pe orice subiect. E important să ne priviți cu exigență, inclusiv în cazul acestui articol, și să încercați să vă păziți de înalții prelați ai sănătății mintale, cei bîntuiți exclusiv de certitudini și predicții, și care par să uite că sănătatea psihică ar fi bine să rămînă o zonă a modestiei, întrebării și curiozității.

Mircea Dragu este psihoterapeut. Ultima carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu, Editura Humanitas, 2022.