Întîlnire cu Necunoscuta, pe drumul dintre Socrate şi Sfîntul Pavel

În istoria ideatică a omenirii sînt două piscuri de gîndire iluminatorii care privesc relația noastră cu necunoscutul. Primul provine din lumea veche, cea a înțelepciunii grecești. Se referă la omul aflat în exil în această lume, lume constituind o școală, uneori plăcută, alteori infernală, de pregătire pentru lumea cealaltă, cea a veșniciei bune. Este o spusă atribuită lui Socrate, care era inscripționată pe frontonul Templului lui Apollo de la Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!“

Orice El este, prin definiție, din start, un necunoscut. Necunoscutul este asimilat adesea, chiar și în Biblie (cf. 4 Regi 9, 11; Psalmul 68, 10 ș.a.) cu Străinul. O existență încă în depărtare, nedeslușită. Lucrul acesta nu te neliniștește neapărat. Cînd se apropie și te afli cu el față către față și-ți devine Tu, începi să deslușești cîte ceva, începi să întrezărești din taina care este. Un drum fără capăt, care, în cazuri fericite, poate spori în fascinația începutului, dar prea adesea poate dezamăgi. În cazul dintîi, Taina sporește pe măsura cunoașterii, în cel de-al doilea – ea se stinge rapid. Oricum, oricît l-ai cunoaște, Tu va rămîne în esența lui totdeauna pentru tine o Taină, chiar dacă una mai apropiată decît El. Dar Socrate observa cu uimire filozofică că cea dintîi și (ultimă!) Taină a omului este el însuși. Taina-Eu! Îndemna la cunoașterea ei, dar dincolo de îndemn răzbate conștiința unei neputințe de totală deslușire. Ne rămînem nouă înșine mereu necunoscuți și mereu surprinzători, mereu de taină. Lucru care poate fi frumos în sine, dar care ne poate produce destule neliniști existențiale. Partea cunoscută din om va fi totdeauna copleșită de cea necunoscută. Oricîte date de identificare se vor aduna despre cineva, ele vor rămîne la granița ființei sale. Feodor Dostoievski a surprins cel mai bine acest adevăr. Ești uimit să observi, tot mai clar odată cu trecerea timpului, cum cei de aproape, ai tăi, îți sînt într-o măsură incredibilă necunoscuți. Să ne gîndim numai cît necunoscut este de necuprins în copilul care-ți vine în dar pe lume. Dar unul care, pentru început, tezaurizează nesfîrșite speranțe. A spune despre cineva că-l „cunoști bine“ este o afirmație hazardată de conjunctură. Ca persoană făcută după chipul și asemănarea Persoanei divine, omul cere o cunoaștere după felul cunoașterii lui Dumnezeu, în care catafaticul nu este suficient, ci se cere însoțit și împletetit cu apofaticul. Înțelepții, precum, de pildă, Solomon (cf. 2 Paralipomene 9, 2), sînt cei care înlătură în parte necunoașterea. Dar numai pentru Dumnezeu nu există necunoscut. El ne cunoaște întru totul, pînă în străfundurile abisale ale sufletului nostru. El este Cunoscătorul tuturor inimilor, cum se spune.

Viața omului și a umanității poate fi privită ca un drum al cunoașterii, un drum de la necunoscut la cunoscut. Ne mișcăm între două infinituri: infinitul mare al necunoscutului și infinitul mic al cunoscutului. Lumea se vede sub acest dublu aspect: dinspre om ca un necunoscut întru cunoaștere, dinspre Dumnezeu ca un cunoscut întru hărăzire, inspirare și transfigurare. Cunoscutul este partea văzută a ghețarului, care, oricît ar spori, rămîne minusculă pe lîngă necunoscutul cel neștiut. De la un punct încolo, necunoscutul poate fi privit ca o categorie metafizică. El este ținta cunoașterii. Trezește dorința de cunoaștere, care poate ajunge a fi chiar sete de cunoaștere. Prin aceasta, necunoscutul este, într un fel, motorul progresului. Se vorbește de orizont de cunoaștere. Necunoscutul mărginește mereu orizontul nostru. Tinderea spre cunoaștere înseamnă tindere spre necunoscut. Necunoscutul este ceva de aflat, eventual printr-o captivantă aventură spirituală. El nu poate fi epuizat. Plecarea în necunoscut induce neliniști aferente. Ne inspiră deopotrivă dorință și teamă. Există o seducție a necunoscutului, omul se simte atras de el, în ciuda faptului că este presărat cu capcane, unele mortale (precum Zona lui Andrei Tarkovski). Cunoscutul se alimentează din necunoscut. Înaintarea în cunoscut înseamnă pătrundere în necunoscut. Cunoscutul devine integrat, nu mai ridică probleme, nu mai atrage în chip deosebit. În cunoscut sîntem oarecum în siguranță, în necunoscut sîntem vulnerabili. Și atunci: ne place, oare, să fim vulnerabili sau dorim să ne sfidăm vulnerabilitatea? Dar poate apărea și o saturare de necunoscut, de veșnică căutare și puțină aflare. Există necunoscut de cunoscut și necunoscut de necunoscut, (de) nepătruns. Uneori se trece doar de la un necunoscut la un alt necunoscut. Ar mai fi de observat cum cîteodată cele ce ne vin din necunoscut și începem a le cunoaște ni se par că, de fapt, le re-cunoaștem, că ele sînt deja înscrise de înainte undeva în fondul nostru cognitiv și așteaptă numai să fie re-descoperite. În schimb, pe teren se spune că se pleacă în recunoaștere, cînd de fapt se pleacă în cunoaștere. Iar cum s-a disjuns la recunoaștere și la recunoștință mi se pare greu de explicat.

A cunoaște și a ști

Cunoașterea ni se impune și din dorința de comunicare. Comunicăm prin ceea ce știm. La nivel social și la nivel personal. Incognoscibilitatea a tulburat totdeauna lumea, incomunicabilitatea și mai tare! Ne validăm prin ceea ce cunoaștem (cunoscutul nostru). Ceea ce cunoști te poate face să fii un om nu numai cunoscut, dar și recunoscut, ceea ce este o treaptă mai sus.

Deși necunoscutul este materia din care ne tragem cunoașterea, aceasta din urmă este primă din punct de vedere lexical, iar ne-cunoașterea derivată. Probabil pentru că primă este cunoașterea lui Dumnezeu, secundă – necunoașterea omului. Este uimitor și fascinant de observat diferențele dintre două sinonime. Unele sînt numai de nuanță (dar cît de importante nuanțele, pentru că ele dau farmec discret vieții!), altele pot fi de substanță. În cazul nostru, să le privim pe a cunoaște și a ști. A ști presupune o oarecare depărtare, a cunoaște, dimpotrivă, o anumită intimitate. (La cei vechi, inclusiv în Vechiul Testament, și relația sexuală, cînd exprima iubirea, era privită ca a fi una de cunoaștere, înainte de a fi una de reproducere sau de plăcere în sine.) Una este a cunoaște pe cineva și alta a ști pe cineva. Una este să fii necunoscut și alta să fii neștiut. Neștiut nu spune nimic calitativ, nu reprezintă (neapărat) o promisiune. Necunoscut, în schimb, da! Și la infinitivele lungi, cele care nasc substantive, ce diferență: știre și cunoaștere. Știrea vestește cu un adevăr în general relativ, cunoașterea pătrunde și deslușește adevărul adevărat. Pe de altă parte, cunoștință ajunge să-l cuprindă pe știință… Limba rămîne mereu unul din marile miracole ale unui neam.

Dacă trecem de la „filozofarea“ abstractă la viața concretă, dăm peste om, ca persoană unică, cu întreg universul lui interior. Avem de a face cu Necunoscutul și cu Necunoscuta. Cel mai adesea receptăm Necunoscutul ca mister, Necunoscuta ca Taină. Cu Necunoscutul te pregătești să-ți pui la bătaie îndeosebi ideile, cu Necunoscuta mai degrabă trăirile. Necunoscuta ține mult mai mult de subiectivitate.

Farmecul necunoscutei

O întîlnire cu necunoscuta o are tot omul în copilărie, prin intermediul matematicii. Dar Matematica este și Metaforă. x (cu minusculă!) este prima necunoscută (de remarcat că, la noi și în majoritatea limbilor de sorginte latină, capătă genul feminin!). La nevoie i se pot adăuga altele, din zonă: y, z etc. Litere de la sfîrșitul alfabetului. Cunoscutele sînt însemnate cu litere de la început: a, b, c… Literele de la mijloc, n în primul rînd, spun despre un element oarecare dintr-un șir, fără calități speciale, oarecum șters și pierdut în anonimat. În dinamică, ca funcție de ea, necunoscuta (x) devine variabilă. Ce frumos! În limbile anglo-saxone, chiar așa se și cheamă: variabilă. Circulă ipoteze istețe în legătură cu folosirea lui x pentru notarea necunoscutei, dar cert este că o întîlnim începînd cu textele lui Descartes și putem crede că lucrul acesta este, pînă la urmă, unul revelat. De la cunoscute pleci, la necunoscute dorești să ajungi. Necunoscuta e de aflatul, este ținta, constituie Soluția.

Matematica și Poesia sînt în structura primă a lumii. De aici posibilitatea implicită a Matematicii de a fi poetică, precum și a Poesiei de a avea o subtilă matematică în nașterea și construcția ei. Matematica și Poesia sînt ipostatice, constituind prețioase coordonate ontologice ale existenței, unele care presupun cu necesitate Frumusețea.

Mai presus de matematică este viața, iar în viață întîlnești Necunoscuta (cu majusculă) – Ea – Femeia! Subiect al unor doruri neformulate, vis nedeslușit. Necunoscuta este copacul miraculos unde place gîndurilor Omului să poposească. Nu oricine poate fi Necunoscuta. Sînt condiții de îndeplinit. Necunoscuta este neapărat frumoasă. Mîndră în multe cele. Frumusețea ei se concentrează în chip. Necunoscuta privește într-un anume fel, pășește într-un anume fel, întoarce capul într-un anume fel, tace într-un anume fel… Pe toate le trăiește și le face într-un fel anume! Este mereu pe gînduri… Lasă o dîră de mireasmă anume, ca o boare, ca un abur, ca o părere, dar cît de persistentă, pînă la neuitare. Surîsul ei este totdeauna și interior. Îți dă sentimentul de apropiere a Paradisului. Cînd este Necunoscuta, poartă întotdeauna rochie lungă. Există Necunoscuta văzută și Necunoscuta nevăzută. În cazul celei dintîi ai deja elemente de pornire. Cealaltă este Necunoscuta de la capătul firului, căci un fir există, fie el și nevăzut. Necunoscuta îți poate apărea în multe locuri: pe o plajă aproape pustie, plimbîndu-se cu picioarele prin apă, pe o punte (nu neapărat de vapor), într-o grădină sau într-o pădure (oricum, pe o alee sau pe o potecă, una a destinului), pe peronul unei gări (cînd ești tu în tren?) sau în tren (cînd ești tu pe peron?), la coadă la un eveniment cultural major, la o fereastră sau la o poartă, urcînd sau coborînd o scară, în vis, sau în visare, într-o poveste sau într-un poem, culegînd liliac sau iasomie, într-o bibliotecă sau într-o sală de concert, în sălile unui muzeu neaglomerat, dar chiar și în metroul bucureștean… Cîntă, într-un fel au altul. Necunoscuta face viața frumoasă. Îi dă un sens, o orientează într-un fel subtil. Necunoscuta vine din noapte, vine de departe, cere să o urmezi pînă departe. Deși este nocturnă, ea luminează, introducînd o atmosferă mierie, de clarobscur învăluitor și dezvăluitor. Ființa ei iradiază! Cîteodată stelar, cîteodată solar… Cu Necunoscuta totul este posibil numai dincolo de Orizont, nimic dincoace de el. Deși atras spre cunoașterea ei (nu neapărat de cunoștința cu ea), pe undeva ai prefera să-ți rămînă Necunoscuta, o Taină deplină și definitivă. Doar întrezărită. Trebuie să fii atent ca s-o observi. Încerci să găsești poteca spre ea. Mai mult decît s-o observi și să te bucuri de această șansă nu poți. Căci farmecul Necunoscutei constă în mare măsură și în faptul că este… necunoscută. Toate marile eroine ale literaturii sînt încercări de a ne plasa în preajma Necunoscutei, fără ca să ne-o facă totuși cunoscută. Cu cîtă emoție mi-amintesc de întîlnirile mele cu Otilia, cu Madame de Renal și cu Mathilde de La Mole, cu Madame de Chasteller și cu Clelia Conti și cu Gina del Dongo, cu Nastasia Filipovna și cu Aglaia Ivanovna, cu Lise, cu Clavdia Chauchat, cu Sonia Alexandrovna, cu Yvonne de Galais, cu Albertine și cu cîte altele. Necunoscuta este Regina din Saba, maiestuoasă, misterioasă, miraculoasă, frumoasă, în alai de crăiasă, așa cum apare pogorînd din altă lume la Piero della Francesca. Dar este și „La longue dame brune“, din cîntecul Barbarei. Necunoscuta sînt toate marile poetese ale lumii, de la Anna Ahmatova și Marina Țvetaeva pînă la Edith Södergran și Ingeborg Bachmann. Necunoscuta apare pe pînzele tuturor marilor pictori, de la cei de la Fayum pînă la Gheorghe Petrașcu (sînt extrem de mulți cei care pot fi aleși spre exemplificare, dar, totuși, Petrașcu, cu femeile sale abia întrezărite, e foarte potrivit pentru tema aceasta!). O mai întîlnești în filmele lui Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Andrei Tarkovski, Alain Resnais, Eric Rohmer, Andrzej Wajda, Krzysztof Kieslowski… Într-un fel, Necunoscuta ți-e mai aproape de minte și de inimă decît cunoscutele. În ea se ascunde o nesfîrșită, ultimă nădejde ontologică, a unei (re)găsiri de tot împlinitoare. Asta în virtutea faptului că ea este mai mult decît este, este purtătoarea unui mesaj existențial important. Fără acest mesaj intrinsec nu ar avea nici o noimă. Dacă o aștepți și dacă n-o aștepți, ea tot trece pe cale. Se cere numai să fii mereu de veghe ca s-o recunoști.

Necunoscutul absolut

Și, acum, vine momentul să evaluăm întru escaladare al doilea pisc despre care pomeneam la pornire. Îl aflăm la începuturile creștinismului, în discursul de o strălucită retorică ținut de Apostolul Pavel în Areopag: „…străbătînd cetatea voastră și privind la locurile voastre de-nchinare, am dat și de un altar pe care era scris: «Dumnezeului Necunoscut». Ei bine, Cel pe Care voi Îl cinstiți fără să-L cunoașteți, pe Acela vi-L vestesc eu vouă.“ (Faptele Apostolilor 17, 23). Dacă în primul caz, cel al înțelepciunii socratice, aveam de a face cu un îndemn la nivel personal, de data aceasta avem o chemare care privește umanitatea în ansamblul ei. Venind de la capătul celălalt al drumului omului și al umanității, Pavel din Tars ne spune despre posibilitatea unei anumite cunoașteri a Necunoscutului suprem, a lui Dumnezeu, în urma întrupării Fiului Lui, El Însuși Dumnezeu. Tetragrama misterioasă a Vechiul Testament (YHWH) lasă acum locul unui chip tangibil și unui nume: Iisus Hristos, Emanuel. Întîia cale de cunoaștere este posibilitatea numirii. Dincolo de orice necunoscut, dacă explorezi cu bună credință, te așteaptă Dumnezeu, direct sau prin lucrarea Sa. Chiar și dincolo de Necunoscută nădăjduiești subliminal întîlnirea cu Creatorul ei, care se arată a fi un Creator-Artist. Unul de geniu! Chiar dacă este Necunoscutul absolut, El Se revelează omului. Și să nu uităm de faptul că în unele limbi (cele care folosesc alfabetul grecesc sau chirilic) X (cu majusculă!) este inițiala lui Hristos! Necunoscutul absolut coborît printre noi chenotic întru cunoaștere de Dumnezeu, după har, după putință și după străduință. 

Costion Nicolescu este eseist și antropolog.

Foto: flickr