Intersemnul

André SCRIMA
Publicat în Dilema Veche nr. 702 din 3-9 august 2017
Ultimul asediu al Ierusalimului jpeg

Timpurile inaugurate de primul secol al erei noastre precipită intrarea Ierusalimului în marile jocuri ale istoriei mondiale. El nu mai este, de acum înainte, doar un nume înscris într-un text sacru, cetate ridicată pe orizontul unei credințe. Ascensiunea celor două credințe universale – creștinism și islam – mai întîi, conflictele clasice ale neamurilor, mai apoi, îl vor covîrși curînd sub valurile revărsate ale confruntărilor lor succesive. „Orașul Sfînt“ devine astfel o simplă referință a cronologiei universale. Tot ceea ce i se întîmplă răsună totuși în mod diferit pentru „credincioșii“ săi, capătă semnificații transistorice, se încarcă, înspre bine sau înspre rău, de un conținut intelectual, dar și emotiv, ce se va repercuta inevitabil asupra lecturii faptelor. De aici înainte, descoperim un Ierusalim situat nu numai în interiorul orizontului celor trei religii, ci și între ariile lor respective de credință și de viață: intersemn. (…)

Și totuși, „memoria“ Ierusalimului terestru nu se va șterge niciodată din religia iudaică (…). Ierusalimul terestru rămîne încorporat în sistemul central al prescripțiilor Legii, mitzvot, despre care spune că nu pot fi integral împlinite decît în cuprinsul „Pămîntului Sfînt“, la Ierusalim în primul rînd. (…) Fiindcă ideea fundamentală se rezumă încă o dată la obligația de a respecta literal Tora: or, Tora ordonă și prescrie „în vederea“ Ierusalimului terestru, a templului său și a locurilor dimprejurul lui. Împlinirea materială, condiție a „mîntuirii“, se afla ca suspendată de teritoriul însuși al „Țării Sfinte“. Printr-un proces de compensație relativ frecvent în istoria religiilor, pierderea materială a unui centru stabilit de identitate și criza atfel declanșată determină în psihicul religios respectiv o supraevaluare a materialității acestui centru, ceea ce poate ajunge pînă la un fel de inversare a perspectivei. Se pot cita într adevăr midrashim conform cărora Dumnezeu a creat un Ierusalim sus numai și numai din iubire pentru cel terestru; sau un anume cuvînt al lui Rabbi Yohanan care susține că a face șase pași în „Pămîntul Sfînt“ îți chezășuiește partea în lumea ce va să fie (tratatul Ketubot, IIIa). Cum nu ne aflăm aici în domeniul metaforic al limbajului, ba tocmai dimpotrivă, acest literalism încordat la maximum ne pune încă o dată față în față cu dificila evidență a ceea ce am numit ambivalența – sau bipolaritatea – constitutivă a Ierusalimului. Ea se precizează, pentru a relua formele profeților din Vechiul Testament și ale unor texte din Noul Testament, prin distincția între un „Israel în duh“ și un „Israel în trup“. (…) Distincția se aplică de altfel ansamblului monoteismului abrahamic și se referă la o întotdeauna posibilă tensiune interioară. Unitatea lui Dumnezeu spune, pe de o parte, că orice ființă este echidistantă de el, centrul fiind pretutindeni și circumferința nicăieri: Ierusalimul ceresc marchează punctul zenital al acestei unități, care, în priecție inversă, acoperă, s-ar putea spune, toată întinderea credinței și fiece loc al ei. Dar monoteismul poate spune de asemenea exclusivismul unei structuri sau al unui comportament delimitate de credința istorică ce își arogă totalitatea unei făgăduințe divine care, în sine, nu poate fi decît manifestarea voinței universale de mîntuire: situație proiectivă a „Ierusalimului terestru“. Noțiunile tradițional importante de exil și de întoarcere vor fi nuanțate în consecință. Islamul, de pildă, le apropie pornind de la o cu totul altă direcție a credinței. „Ți se spune: întoarce-te! Dar ideea de întoarcere implică ideea unei prezențe anterioare; vai, ție! dacă prin acest loc de întoarcere înțelegi Damascul, Bagdadul sau altă patrie pămîntească“ (Sohrawardi, Epistola turnurilor citadelei). Or, celebrul cuvînt al imamului Ja’far (cuvînt devenit mai tîrziu un hadith): „Islamul a început în exil (la Medina) și se va întoarce la exil (în Ierusalim, ultima qibla), așa cum a început; fericiți vor fi membrii comunității lui Muhamad ce se vor expatria (pentru a regăsi drep­tatea)“.

E vorba tocmai despre comunitatea musulmană, cea care atinge, în sfîrșit, istoric vorbind, zidurile „Cetății Sfinte“. Cu Omar, în 638, Ierusalimul își face intrarea în noua oikumene a islamului (dar al-islam). Intrare exemplară în multe privințe, atît de exemplară încît a furnizat cronografilor și teologiei creștine răsăritene din epocă un adevărat locus hermeneuticus. Precedată de patru luni de asediu, ea nu a fost însoțită de nici o distrugere sau violență: sura 17, a ascensiunii nocturne a Profetului, veghează asupra faptelor noului cuceritor. Cel care îl primește nu este nici el o personalitate banală. Sofronie, patriarhul Ierusalimului, moștenitor al liniei episcopilor din prima Biserică a credinței creștine, călugăr și contemplativ, a fost dimpotrivă un mediator activ al reconcilierii și al păcii între centrele ecleziastice ale veacului său. Nu pare să fi avut în fața evenimentului sentimentul unei prăbușiri a creștinismului și nici pe cel al unei demonstrații de superioritate a islamului: pur și simplu cotitură a timpurilor și întîlnire față în față a celor două religii sub invocarea unui Ierusalim de sus. Omar vine, de altfel, ca pelerin, nu ca un conducător de imperiu: „califul intră așezat pe cămila sa, în veșmînt sărac“ (Theophanes, Cronografia). La ceasul rugăciunii, Sofronie îl poftește să se roage în Biserica Învierii, dar el respinge oferta spunînd: „de m-aș ruga în templul tău, l-ai pierde, fiindcă musulmanii ți l-ar smulge după moartea mea, zicînd: aici s-a rugat Omar“ (Eutychios, Anale). Primul gest al califului este acela de a începe el însuși munca pentru degajarea vechii incinte a templului, al-Haram al-Sharif), de multă vreme acoperită de un morman de reziduuri. Prezența islamului la Ierusalim începe cu o modestă casă de rugăciune pe care Omar o ridică în vecinătatea stîncii abrahamice. În 691, califul omeyyad ’Abd al-Malik construiește „Domul Stîncii“ (impropriu numit „moscheea lui Omar“); la puțină vreme, el sau fiul lui înalță marea moschee de la extremitatea orientală a incintei sacre, al-Aqsa: amprenta surei 17 este acum explicitată și confirmată.

Ierusalimul musulman nu va fi niciodată un centru politico-religios, ci semnul concret al orientării lui profetice și eschatologice. Revendicările, legate de oraș și de teritoriul său, ale unui islam „exclus“ de aici în urma vicisitudinilor istoriei semnalează foarte precis acest sens, puternic înrădăcinat în evidența vie, pentru el, a apartenenței sale la comunitatea abrahamică.

Căci aflăm, de asemenea întipărite deasupra Ierusalimului, două inscripții majore. adevărată profesiune de credință a islamului. Neclintite și astăzi în moscheile din al-Haram al-Sharif, citirea lor nu încetează să tulbure. Prima se referă la Christos și se întinde pe tamburul Domului Stîncii. Ea se citește pornind de la răsărit. „O, Maria! Dumnezeu îți vestește bucuria unui cuvînt de la El: numele lui este Mesia (Christos), Iisus, fiul Mariei“ (sura 3, 45). Cea de-a doua se află în nișa axială a moscheii al-Aqsa și vorbește despre grija lui Dumnezeu față de Maria: „De fiecare dată cînd Zaharia intra în templu, găsea alături de ea mîncarea trebuincioasă, așa că el o întrebă: «O, Maria! de unde ai aceasta?» Ea spuse: «De la Dumnezeu, căci Dumnezeu înzestrează pe cine voiește fără măsur㻓 (sura 3, 37). (…)

Aceste „intersemne“ nu au fost, pare-se, primite și descifrate conform înțelegerii credinței pe care o cer locurile de unde ele ne vorbesc. Nu va trece mult, într-adevăr, pînă ce creștinătatea occidentală, încă pe cale de a se constitui și aflată în dificultate de a se afirma, se va pune în mișcare spre Ierusalim. Cruciadele: una dintre șireteniile cele mai izbutite ale istoriei căci, odată ce fervoarea și elanul începuturilor sînt deviate pe parcurs, ele dau naștere unei omeniri cu totul diferite de aceea care credea, la început, că va fi biruitoare. Ierusalimul terestru marchează polul temporal al acestor vaste mișcări de transgresiune desfășurate pe mai bine de patru secole. Numele de „cruciadă“ devine întrucîtva imaginea emblematică a unui anume stil occidental de a înfățișa cauza credinței creștine în lume. Peripeții ale istoriei fără îndoială, în sensul cel mai larg al termenului, dar ale căror consecințe (…) apasă încă asupra stării generale a conștiințelor și a lucrurilor. Pentru prima oară, într-adevăr, „locurile sfinte“ (al căror sens fusese ancorat de creștinătatea răsăriteană, ca și de islam, la înălțimea „Ierusalimului ceresc“) devin miza unei înfruntări războinice, avînd în fundal voința de a dovedi superioritatea unei credințe asupra alteia. Epopeea cruciaților relua sub acest aspect anume, și cumva în mod regresiv, primele examinări „de drept divin“ comise odinioară în pămîntul Palestinei. Mai subtil, încă, „Istoria“, ca proiect cumulat și continuat (deoarece cruciadele sînt o idee-forță și totodată o idee fondatoare a Occidentului creștin), și adevărul credinței erau amestecate în așa măsură încît ajungeau la o anume echivalență: cînd credința se retrage, acțiunea istorică va continua, prin inerția dobîndită, să acționeze în numele ei. (…) 

(din Teme ecumenice, Editura Humanitas, 2004, pp. 58-68) 

André Scrima (1925-2000) a fost monah, membru al Grupului de la Antim („Rugul Aprins“), arhimandrit al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol, reprezentant personal al Patriarhului ecumenic Athenagoras la Conciliul Vatican II (1963 1965), membru şi inspirator, din 1959, al comunităţii monastice ortodoxe de la Deir-al-Harf, Liban.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ebrahim Raisi, ce nu ni s-a spus: cum era poreclit în Iran și de ce regimul a ascuns, inițial, moartea sa
Până să ajungă în fruntea țării, în 2021, Raisi a făcut prăpăd, ca judecător.
image
Dulcele gust al minciunii: cazul Ianis Hagi arată apetitul nostru pentru a ne păcăli singuri
„Prinț“ la noi, un „client“ al băncii de rezerve în străinătate. Cam așa se poate descrie fotbalistul Ianis Hagi în ultimii doi ani. Din păcate, cazul său denotă, de fapt, o problemă mult mai gravă și anume apetitul nostru de a ne păcăli singuri.
image
Platforma de comerț Temu, acuzată de manipularea clienților. Psiholog: Se bazează pe cei care fac acele cumpărături din impuls
Platforma chineză de comerț online Temu este acuzată de asociațiile europene de consumatori că își manipulează clienții prin diverse tehnici, iar aceștia ajung să cumpere produse despre care nu se știe dacă sunt în standarde UE.

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi