Înțelegerea înțelegerii
Există unele zone ale imaginarului colectiv care ignoră în mod ostentativ realitatea, fie ea fizică sau socială. O astfel de zonă de (pen)umbră este cea a însemnătății angajamentelor asumate. De la celebra pastișă „Nu lăsa pe mîine ce poți face azi; lasă pe poimîine, că poate nu mai trebuie să faci deloc” pînă la replica micului prestator (de la instalator la taximetrist) care evită asumarea obligației cînd este întrebat cît costă serviciul: „Las’ că ne-om înțelege noi”. În toate aceste cazuri, oamenii preferă să ignore forța cuvîntului dat. Ba chiar există uneori impresia că doar dacă semnezi un act te angajezi cu adevărat. Sau e nevoie de alte acte „magice” precum strîngerea de mînă, tăierea pariului sau băutul adălmașului.
Legea contrazice toate aceste legende urbane. Orice semne ale voinței noastre (poate fi o simplă înclinare a capului sau o simplă lipsă de reacție cînd cineva ne întreabă ceva) înseamnă că ne obligăm la ceva. Este tot mai greu să pretinzi că „nu am vorbit serios” pentru că orice vorbă te angajează. Sîntem niște mici dumnezei aici în orizontul nostru sublunar – creăm noi realități de fiecare dată cînd vorbim. De cele mai multe ori, însă, cuvîntul ne este împotrivă, adică ne obligă în primul rînd pe noi.
„Unde-i lege nu-i tocmeală!” Dar unde e tocmeală ce-i? Legea însăși spune că o promisiune are aceeași valoare cu legea. Adică îl leagă pe cel care a promis să-și execute fapta promisă. Dacă nu o face, atunci va fi forțat să o facă de către judecător. Iar dacă în continuare se împotrivește, executorul îi va vinde bunurile pentru a-l plăti pe creditor. Așadar, cuvîntul nostru ne leagă de cel căruia i-am promis ceva la fel de puternic precum Legămîntul lui Moise i-a legat pe evrei de Lege. Aceste lanțuri invizibile sînt extrem de puternice și rezistă la intemperiile timpurilor mai ceva ca oțelul. Este drept că uneori ele își slăbesc strînsoarea după un timp. Te gîndești că o fi uitat de promisiune cel căruia i-ai promis… Dacă însă te întîlnești cu el din nou, promisiunea a rămas acolo și poate renaște cînd te aștepți mai puțin. Ea nu se stinge niciodată, doar că statul nu mai vrea să se bage în problemele voastre după un timp. Ca atunci cînd, după un timp, acțiunea creditorului tău este respinsă de judecător ca fiind prescrisă. Alteori, însă, statul consideră promisiunea suficient de importantă încît să o garanteze pentru totdeauna. A fost o descoperire dureroasă pentru unii clienți ai băncilor să afle că deși banca nu le mai putea cere banii, putea în continuare să le vîndă apartamentul ipotecat…
Dacă, în West(eros), Lannisterii își plătesc mereu datoriile, în Balcani, Nastratin Hogea explica prietenilor că „grijile-s la creditori mai mult decît la datori”. Există așadar o anumită atitudine fatidică la noi cu privire la obligațiile asumate. Que sera, sera... Mai presus decît cuvîntul dat, „ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate”. De aici vedem o abordare relaxată a problemei datoriei. „Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère.” De exemplu, sîntem convinși că este „mai bine mai tîrziu decît niciodată”, că „graba strică treaba” și ca o întîrziere nu a omorît pe nimeni. Și totuși, în legea noastră scrie că și o plată făcută cu întîrziere nu este o plată completă. Dacă ai întîrziat, poți fi urmărit în continuare de creditor pentru plata dobînzilor.
Poate că problema derivă din faptul că legile au fost aduse de aiurea în timpul modernizării României. La 1864, Cuza a adoptat legile lui Napoleon construite pentru francezi. Vestul Europei se transplanta în Est. În noua modernitate, s-a păstrat același model. Vestul s-a deosebit de rest (și) prin aceea că a ales calea respectării regulilor fixate de la început, aceleași pentru toată lumea. Cadrul normativ este făcut pentru a spori siguranța oamenilor, iar una dintre ideile centrale este că oamenii se deosebesc de restul viețuitoarelor prin aceea că au rațiune și pot să prefigureze consecințele propriilor acțiuni. Așa că legea a stabilit că orice promisiune semnifică o tranzacționare cu viitorul în care cel ce promite înțelege că va trebui să și facă la un moment dat ceea ce a promis. Spre deosebire de abordarea dubitativă a Nașului care îi spune antreprenorului de pompe funebre că „e posibil ca acea zi să nu vină niciodată”, legea spune că ziua scadenței obligației asumate va veni exact atunci cînd ai spus tu de la început că va fi. De exemplu, eu am promis că voi scrie acest text acum cîteva zile. Atunci mi se părea că va fi ceva simplu de realizat. Apoi a trebuit să mă ocup de o mulțime de alte proiecte și mi-am dat seama, în preajma termenului, că nu am scris textul. Redactorul-șef al revistei știe însă că lucrează cu români și mi-a amintit cu cîteva zile înainte de termen că trebuie să predau textul. Întîmplarea face că eu deja începusem să scriu la acel moment. Dar nu ar fi trebuit să fie necesar să-mi amintească. Era de datoria mea să mă preocup de îndeplinirea promisiunii.
Legea noastră pune accent pe această autonomie individuală care vine la pachet cu o responsabilitate sporită. E suficient să ne înțelegem pe chestiunile principale că deja avem un contract valabil. Apoi nu trebuie decît să ne ținem de cuvînt. Promisiunea ar trebui să ne zgîndăre în spatele minții pînă cînd o aducem la îndeplinire. Înțelegerea faptului că orice înțelegere este o obligație serioasă e principala lecție care ar trebui predată la educație civică.
Radu Rizoiu este profesor de drept civil și prodecan al Facultății de Drept din cadrul Universității din București.
