Intelectualii romi şi ieşirea din etnie

Cînd am intrat în 1994 la Facultatea de Istorie din Bucureşti, am văzut că printre colegii mei se aflau şi doi băieţi cu tenul măsliniu. I-am surprins de cîteva ori vorbind între ei ţigăneşte. În primii ani de facultate nu făceau nici un secret din originea lor etnică. I-am revăzut la cîţiva ani după terminarea facultăţii. Unul dintre ei era profesor la un liceu dintr-un oraş de pe Dunăre, iar cel de-al doilea lucra la o firmă de publicitate în Bucureşti. "Se realizaseră", erau căsătoriţi cu românce. Nici unul nu mai recunoştea că este ţigan, mă priveau cu oarecare jenă, ştiind că eu ştiu. Confuzia etnie - pătură socială Mi-am dat seama cam ce se petrecuse în sufletul lor. Îşi considerau propria etnie mai mult o pătură socială ultrasăracă, incultă, posesoare a unui procent ridicat de infracţionalitate, decît o entitate cultural-lingvistică. Ajunseseră intelectuali şi nu voiau să fie consideraţi o parte din pasta formată din pungaşi, vrăjitoare şi manelioţi. De-a lungul vremii am mai văzut multe asemenea cazuri. Am întîlnit ţigani care, odată ajunşi ingineri, contabili, scriitori sau jurnalişti, au ieşit din etnie. Onorabilitatea pe care o dau studiile şi o meserie bună, i-a făcut să nu se mai identifice cu imaginea pe care o au ţiganii în ochii majoritarilor. Am avut chiar o fostă iubită căreia îi cunoşteam părinţii (maică-sa avea fustă creaţă) care, după ce şi-a deschis o firmă de construcţii (este inginer), a început să clameze o pretinsă origine grecească, pentru a-şi justifica tenul închis. Ţiganii de profesie În extrema cealaltă se situează o altă specie de intelectuali care şi-au făcut o meserie din propria etnicitate. Pe aceştia i-am cunoscut mai bine în perioada în care am lucrat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi după ce Mircea Dinescu m-a tocmit să mă ocup de publicaţia Rom bogat, rom sărac, pe care o va edita, să sperăm, la un moment dat. Ţiganii profesionişti pot fi întîlniţi în mediul organizaţiilor non-guvernamentale şi formează un fel de sectă. Se întîlnesc între ei, sparg fonduri europene şi guvernamentale pe la simpozioane, training-uri, conferinţe, mese rotunde şi mai ştiu eu ce canapele pătrate. Toţi sînt mari teoreticieni, unii suferă de un fel de protocronism ţigănesc, vorbesc într-un jargon non-guvernamental româno-englezo-romani. Unii dintre ei, precum sociologul Nicolae Gheorghe sau Vasile Ionescu, fostul reprezentant al romilor în Ministerul Culturii, au făcut o frumoasă carieră internaţională şi itinerează prin diverse capitale europene. Învăţăceii lor rămaşi în ţară "implementează programe" la nesfîrşit, fără prea mari rezultate. Marele defect al speciei pomenite mai sus este că nu prea are legătură cu comunităţile ţigăneşti formate din oameni obişnuiţi. Ei nu au comunicare directă şi continuă cu romii săraci, care locuiesc în mase compacte în unele zone ale ţării. Necazurile discriminării pozitive În ultimii ani, universităţile de stat din România au acordat locuri gratuite, fără examen de admitere, unui număr de studenţi romi. Măsura în principiu este foarte bună. Numai că ea a fost aplicată anapoda. În primul rînd, li s-a dat puterea să decidă cine este rom sau nu, ONG-urilor, ba chiar şi mişcărilor politice ale ţiganilor. Aşa a început un înfloritor comerţ cu "certificate de rom". În fiecare an, tineri aparţinînd majorităţii româneşti, dorind să intre pe de-a moaca la unele facultăţi unde se intră greu, cumpără într-o veselie, de la diverse asociaţii obscure, certificate care-i fac, pînă după examen, ţigani. Problema ar fi fost mult mai simplu de rezolvat, dacă li s-ar fi testat direct de către universităţi, cunoştinţele de limbă romani sau dacă li s-ar da un test despre tradiţiile comunităţii din care vin şi pe care, dacă sînt "autentici", le-au trăit pe viu. O a doua problemă este orientarea tinerilor romi, care intră pe locurile gratuite, spre anumite profiluri de învăţămînt. Majoritatea lor se îndreaptă spre Politologie, Sociologie, Drept, Psihologie. Comunitatea romă nu are neapărată nevoie de mari teoreticieni şi gînditori care să stea izolaţi prin Bucureşti. Ea are nevoie, în primul rînd, de învăţători, profesori, preoţi, agronomi sau medici care să se întoarcă în comunitatea din care au plecat, să împărtăşească romilor obişnuiţi cunoştinţele pe care le-au dobîndit în timpul studiilor. O treabă bună a făcut Centrul de Jurnalism Independent care a lansat un program de pregătire practică pentru tinerii romi cu aptitudini de publicist. Ei au avut ocazia să muncească în redacţiile unor mari ziare, să prindă meseria fără să-şi ascundă identitatea etnică. Pe o parte, pe unii din aceşti tineri ne vom baza în redactarea revistei Rom bogat, rom sărac. Este bineînţeles nevoie şi de publicaţii ale romilor sau făcute pentru romi, dar şi mai mare nevoie este de oameni care să-i înveţe pe romii analfabeţi să le citească. Modelul românesc La începutul secolului XX, în România, cel puţin în mediul rural, situaţia civilizaţional-culturală era dezastruoasă. Analfabeţii formau majoritatea populaţiei, chiar dacă învăţămîntul primar era obligatoriu încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. După primul război mondial, situaţia a început să se schimbe în bine, prin formarea unei aşa-numite intelectualităţi medii, care a reprezentat elita satelor. Porţile şcolilor normale şi ale învăţămîntului superior s-au deschis. Pentru tinerii dotaţi intelectual, dar săraci, s-au înfiinţat multe burse consistente, menite să-i ajute să supravieţuiască pe tineri în perioada studiilor. Aceştia în general s-au întors în mediile de unde veniseră. Şi datorită lor, nivelul cultural general a crescut. Romii au nevoie de preoţi care să ţină slujbele în romani, de învăţă-tori şi profesori, care să predea în limba lor maternă, de specialişti în agricultură pentru comunităţile rurale. Dacă se va forma o astfel de intelectualitate medie care îşi va face treaba, decalajul cultural-civilizaţional dintre reprezentanţii ei şi restul populaţiei va putea fi estompat într-un timp relativ scurt .