Intelectualii lui Băsescu, mit sau realitate?

Nu este o noutate faptul că, în decursul anilor, s-au desfăşurat o serie de dezbateri publice, unele extrem de animate şi de "contondente", care au avut drept teme orientarea ideologică şi implicarea elitelor intelectuale româneşti în viaţa politică autohtonă. Din considerente istorice, dar şi din motive strict pragmatice, mai mult chiar, oportuniste, intelectualitatea română postdecembristă s-a situat de partea partidelor de dreapta, în special a celor aşa-zis "istorice". Pentru o serie de intelectuali din vechea generaţie opţiunea poate fi citită în primul rînd ca un răspuns la umilinţele anilor de frică, de mizerie materială şi morală, de închistare comunistă. Sprijinul masiv acordat dreptei istorice de către mulţi intelectuali era şi un mod de a cere scuze pentru anii în care nu au îndrăznit sau nu au riscat, cu doar cîteva excepţii, vreo formă reală de protest sau disidenţă. Pentru noua generaţie de intelectuali, apartenenţa la dreapta are mai multe explicaţii, dar este tot o formă de compensare a "excesului de stînga" din anii comunismului românesc. La asta se adaugă şi un anume mimetism: dacă aceia care s-au constituit în modele pentru ei erau de dreapta, au considerat că este de datoria lor să urmeze exemplul. De asemenea, un rol important în bascularea la dreapta a tinerilor intelectuali a jucat recuperarea moştenirii intelectuale a dreptei româneşti intelectuale, cu toate umbrele şi eşecurile ei. Din păcate, din punct de vedere ideologic, la fel ca şi în cazul stîngii româneşti, dreapta românească rămîne o nebuloasă, care de cele mai multe ori se defineşte prin opoziţie cu ceea ce crede ea a fi stînga românească, şi mai puţin printr-un set de valori morale, politice şi sociale specific ei. Numitorul comun al acestei nebuloase ideologice numită "dreapta românească" nu putea fi decît anticomunismul, în forma cea mai radicalizată, cel care ar fi spălat trecutul celor mai mulţi intelectuali care se revendică de la ea de păcatul indiferenţei, laşităţii şi oportunismului. Asta explică de ce principalele două obiective ale dreptei româneşti, considerate purificatoare pentru societate, şi care constituie esenţa proiectului de viitor pe care îl propun societăţii sînt nu integrarea europeană şi modernizarea României, ci lustraţia şi procesul comunismului. Ca şi în trecut, neputinţa sau dezinteresul, lupta pentru supravieţuire în noul mediu economic, dominat de o concurenţă feroce şi de un individualism care ar ridica mari probleme morale şi celui mai "fanatic" liberal din Occident, cu alte cuvinte transformarea structurală a economiei şi societăţii româneşti - proces dureros ce a luat pe nepregătite intelectualii! - au redus la tăcere mare parte a elitei intelectuale autohtone, care, precum multe alte grupuri sociale, a fost obligată să dezvolte strategii de supravieţuire. Aceste strategii de supravieţuire au presupus, printre altele, o retragere a multora dintre membrii elitelor intelectuale din spaţiul public. Din acest motiv, dezbaterea publică a fost şi este dominată de un grup restrîns de intelectuali, care s-au automandatat să vorbească în numele altei forme fără fond, născută tot pentru a fi alibi şi umbrelă de vreme rea pentru o minoritate intelectuală, abil denumită "societatea civilă". Echipa de zgomote Temele agendei publice sînt preluate, deformate şi transformate în tot felul de "manifeste" şi chemări la luptă de "intelectualii publici", care s-au remarcat prin agresivitate retorică şi radicalism în poziţiile exprimate. Erijîndu-se în singura voce autentică a societăţii civile, prezentîndu-se ca deţinătoarea unei legitimităţi superioare oricărei alte forme de legitimare, inclusiv legitimării votului liber exprimat în democraţie, echipa de zgomote a dreptei intelectuale a promovat şi impus în spaţiul public doar temele care le puteau fi de folos. Cînd nu a mai fost susţinută suficient din punct de vedere financiar din străinătate, partea cea mai radicală şi mai activistă a intelectualităţii de dreapta s-a raliat rapid zonei politice care putea să-i ofere cel mai mare sprijin sau - cinic vorbind - acces suficient la resurse. Pentru asta trebuia să-şi "vîndă" cît mai bine proiectul, să-şi justifice utilitatea în faţa finanţatorilor interni. Pentru asta trebuia inventat un adversar, care să fie demonizat, prezentat drept "răul absolut", noul Satan ideologic, pe care ei şi numai ei îl pot combate cu vigoarea şi fermitatea ideologică cerute de pericolul pe care îl reprezintă stînga românească. Asta şi pentru că grupul "intelectualilor publici" nu s-ar fi putut evidenţia în lipsa unui adversar. Pe de altă parte, nu puteau duce acest război de unii singuri, pentru că nu au avut şi nu au un vehicul politic adecvat, deşi s-au făcut mai multe încercări în acest sens, una dintre ele cu mari şanse de reuşită: Partidul Alianţei Civice. De aceea, au fost obligaţi să-şi caute vectori politici pentru a-şi promova agenda proprie şi interesele de grup. Unul a fost CDR, în frunte cu Emil Constantinescu. Ei sperau că vor putea impune Convenţiei şi lui Emil Constantinescu priorităţile guvernării, pe care visau să o exercite ocult, pentru a nu se compromite în caz de eşec. Acum, noul aliat al "echipei de zgomote" este Traian Băsescu, la rîndul lui aflat în căutarea unui proiect politic care să-i justifice pretenţiile de a fi "preşedinte jucător". Şi aşa s-au născut "neptuniştii", "intelectualii lui Băsescu" sau "intelectualii Romavia". Marile probleme ale României însă nu au preocupat serios nici o clipă elitele intelectuale ale dreptei. Nici proiectele dedicate integrării noastre europene n-au găsit rezonanţă în rîndul lor. În aceşti ultimi 17 ani, în afara lustraţiei, a procesului comunismului şi, recent, a votului uninominal, rafinaţii intelectuali din "echipa de zgomote" nu au propus nimic societăţii româneşti. Nimic constructiv. Altminteri, în viziunea şi în proiectele lor par să se afle, mai degrabă, distrugerea clasei politice, înlocuirea ei cu aşa-zisa "societate civilă", desfiinţarea Parlamentului, golirea de conţinut a instituţiilor statului, impunerea unei Constituţii care să statueze o formulă oficială a neo-cezarismului, mascată prin intenţia de creare a unei republici prezidenţiale, alimentarea constantă a "războiului româno-român". Formula ideală pentru a rămîne în atenţia publicului Sprijinindu-l deschis şi zgomotos pe Traian Băsescu, "neptuniştii" au găsit formula ideală pentru a rămîne în atenţia publicului. Duşmanul există, PSD fiind ideal în acest rol, iar la nevoie, pentru a fi şi mai convingători, îi pot trece la capitolul inamici şi pe liberali, ori pe toţi cei care nu corespund proiectului lor. Protectorul ales, în numele căruia se duc toate bătăliile, întruneşte cele mai "valoroase" calităţi: este popular, charismatic, anti-sistem, plin de vicii comportamentale, face parte din hulitul sistem "ticăloşit", dar este dispus să contribuie la distrugerea lui. Obiectivul "neptuniştilor"? Aici lucrurile îşi pierd claritatea şi se complică, mai ales că, dacă l-ar declara transparent, ar intra în contradicţie cu imaginea lor publică, de ultrademocraţi. Cel mai probabil, nu ar refuza să sprijine şi nu s-ar opune unei construcţii statale de tip neo-cezarist, în care autoritatea legală să fie subordonată autorităţii politice personale, iar beneficiile să fie împărţite între sprijinitorii proiectului. Căile par simple în actualul context, "guvernarea prin popor" - soluţia ideală, lesne de îmbrăţişat de către mase, sigur, sub o mască mai rafinată şi vandabilă numită "referendum". Vulnerabilităţi: relativ puţine. O clasă politică cu credibilitatea erodată de slăbiciuni reale, dar şi de atacurile "concurenţei", adică ale "societăţii civile" şi ale unei părţi a mass-media, pe alocuri viciată, incapabilă să-şi apere imaginea în societate, în prag de destructurare din cauza nenumăratelor compromisuri acceptate. Instituţii politice nereformate, tributare fie încrengăturilor de interese, fie incapacităţii de a nu abdica de la principii, valori şi reguli. O societate civilă şi ea incapabilă să fie cu adevărat reprezentativă, transparentă şi subordonată în mod real interesului cetăţenilor. O mass-media dominată de interesele mogulilor. În sfîrşit, instituţii ale statului slabe, neprotejate în faţa presiunilor născute de schimbările politice care s-au succedat. În faţa tuturor acestor realităţi, intelectualitatea românească în ansamblul ei pare, cu excepţia "intelectualilor lui Băsescu", să fi obosit, măcinîndu-şi frustrările în tăcere. Mulţi dintre intelectualii care au aderat sincer şi din motive morale şi etice la ideologiile de dreapta sînt acum în defensivă, nu au încă energia sau curajul să recunoască eroarea de a fi sprijinit un lider politic incapabil să facă saltul de la demersul anti-sistem la acţiunea responsabilă a omului politic, specifică unui şef de stat european. Alţii încă mai cred în alegerea făcută, sperînd în îndreptarea păcătosului. Intelectualii lui Băsescu sînt o realitate care încearcă să acrediteze un mit: mitul dispariţiei stîngii româneşti şi al inutilităţii revenirii la ideologie, ca mijloc de salvare a democraţiei. În fond, ei nu fac decît să ilustreze enunţul conform căruia şi elitismul, fie el de stînga sau de dreapta, este tot un totalitarism. _____________ Anne Jugănaru este director executiv al Institutului "Ovidiu Şincai" şi reprezentant al PSD în Consiliul de Administraţie TVR.