Instantanee - strîmbele drepturi ale omului în Republica Moldova -
Cei patru bărbaţi intră treptat în rol. Mai întîi, Vadim (îi citesc numele pe ecuson) arată şi se comportă ca un băiat de la ţară: greoi în gesturi, timid, nesigur pe el, cere aprobare pentru aproape fiecare decizie. Îmi verifică politicos actele, le întoarce pe o parte şi pe alta, apoi le predă superiorilor. Răsuflă uşurat. Vorbeşte o limbă română savuroasă, cu accent tipic moldovenesc. Sînt apoi preluat de un gradat, şi el foarte tînăr, blond, cu nişte ochi albaştri, limpezi. E un bărbat frumos, dacă nu ar avea uniforma, ar putea interpreta lejer un rol de june prim în orice producţie internaţională. Aici, însă, parcă sîntem distribuiţi împreună într-o peliculă de duzină, cu spioni şi KGB-işti. Asta pentru că sînt pe aeroportul din Chişinău şi tînărul ofiţer blond şi frumos coordonează verificarea bagajelor. Totul se face meticulos, îmi e deschis fiecare buzunar de la geanta de voiaj, cercetat fiecare pliu al hainelor, răsfoită orice filă de caiet. Fiecare lucru e pus apoi cu grijă la locul lui. Între timp, vorbesc… în engleză cu tînărul ofiţer blond şi frumos; mă întreabă nu doar ce caut pe acolo, unde o să stau, cu cine mă întîlnesc, ci şi despre hobby-urile mele. Discuţia e lejeră. Imediat după aceea, sînt pus să aştept într-un colţ. Curînd apare al treilea personaj, superiorul superiorului. E mătăhălos, are o faţă teşită şi nas turtit, pare fost boxer. Mă priveşte lung, cu o privire cruntă. Vrea să îmi plec privirea, dar nici eu nu mă las. Nu spune nimic, doar ascultă întrebările pe care mi le adresează subordonaţii săi. El doar mă priveşte lung. Întrebările sînt mereu aceleaşi: unde, cu cine, de ce? Finalul e, desigur, cu happy-end, deşi nu ştiu dacă a învins binele. Sînt interogat pentru ultima dată, dar sumar, de un alt ofiţer, bărbat trecut de prima tinereţe de data aceasta, tuns scurt, trăsături atletice. Faţă slavă. Îmi vorbeşte în rusă, dar totul mi se traduce în română. "Ştim că ne minţi, dar te lăsăm să treci" " sînt ultimele lui cuvinte. Strîngem mîinile, gestul e aproape cordial. Gata, reuşesc să intru în Republica Moldova, după mai bine de o oră de tribulaţii. Aveam, desigur, viză legală. * * * Pe scările Procuraturii Generale din Moldova e o femeie. O femeie simplă, uscăţivă, îmbrăcată în negru. Oarecum nefiresc, are în mîini o porta-voce prin care vorbeşte către uşa de la intrare, către ferestrele închise. "Feciorul meu nu a făcut nimic rău, vă rog să îi daţi drumul." Vorbeşte continuu, cu o voce egală şi înceată. "Feciorul meu nu e un om rău, nu e cu nimic vinovat, vă rog să îi daţi drumul." Ascult litania ei minute în şir. E cald, vîntul nu clinteşte nici uşa de la intrare, nici ferestrele închise. * * * "Bun. Ne vedem la statuia lui Ştefan." În centrul Chişinăului, la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, mă întîlnesc cu Ghenadie, unul dintre liderii informali ai protestelor din 6-7 aprilie, din Moldova. Membru al grupului "Sînt anti-comunist", Ghenadie a organizat atunci un eveniment paşnic, "ziua de doliu naţional", ca protest faţă de rezultatele alegerilor, cîştigate de comunişti. Demonstraţia, din motive încă neelucidate, a devenit violentă. Comuniştii spun că opoziţia (dacă nu şi România) ar fi de vină, ceilalţi acuză puterea de la Chişinău de manipulare. În timp ce îmi povesteşte ce s-a întîmplat atunci, Ghenadie e un amestec de hotărîre şi oboseală. E înalt, puţin adus de spate, dar vorbeşte calm, aproape neutru despre cum a fost urmărit, reţinut, cum poliţiştii au confiscat computere, documente, materiale media, de la sediul Organizaţiei Hyde Park. O lumină se aprinde în ochii săi adumbriţi de o tristeţe neclară doar cînd vorbeşte despre alţii: "li s-a întîmplat şi altora ceea ce noi păţim de ani buni " să fie abuzaţi, bătuţi, anchetaţi, să li se fabrice dosare". După violenţele din aprilie, între 200 şi 700 de persoane au fost arestate. Peste o sută au depus plîngeri, acuzînd că au fost maltratate. Cinci au depus plîngeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. "În Moldova se vede că politicul e deranjat de exprimarea liberă în public" " crede Ghenadie. Pare puţin obosit, e mai precaut, sceptic privind viitorul. După ani buni de proteste continue contra regimului comunist de la Chişinău, Ghenadie pare dispus să încerce să obţină azil politic într-o ţară occidentală. * * * Pentru Alexandru Postică, România pare o dragoste neîmpărtăşită. "Băsescu, acolo la el, spune multe, dar noi aici năduşim singuri" " spune tînărul avocat, care se ocupă cu reprezentarea la CEDO a unor cazuri de încălcare a drepturilor omului, inclusiv ale românilor din Transnistria. "Mă ocup de dosarul celor circa 170 de profesori care vor să înveţe în grafia latină şi cărora li se încalcă drepturile. Singur mă lupt. În cazul Ilaşcu, Bucureştiul a devenit parte terţă la CEDO, acuma însă a luat apă în gură." Adică, nu are nimic de zis. Postică e lucid. Ştie în ce ţară trăieşte ("drepturile omului se încalcă peste tot, dar în Moldova nu există posibilitatea să te aperi în faţa legii"), nu aşteaptă ajutor de la nimeni ("măcar moral să fim susţinuţi") şi pare să se zbată atît, doar în memoria "bunelului" său (care a luptat în război şi ulterior a fost deportat de Stalin, dar care "mereu a ştiut să rămînă om şi român"). * * * Plec împovărat din Moldova. Problemele şi tristeţea oamenilor, cauzate de originala democratură de acolo, un cvasi-general sentiment de neputinţă, pe toate le resimt la nivel fizic. Pe aeroport, funcţionarii de la vamă mă privesc blazaţi. "Cu ce treabă în Moldova?" "Am fost să mă documentez pentru un ghid turistic" " improvizez pe moment. Brusc, li se aprind ochii. "Aţi văzut Orheiul, Căpriana, mănăstirile?" Înşiră continuu nume de alte locuri care ar merita vizitate. Mormăi ceva. "Dar cramele de la Mileştii Mici, Vadu lui Vodă, muzeele?" Nimic nu pare să îi poată opri. Au chef de vorbă, ar vrea să îmi povestească multe. Zîmbesc subţire în sinea mea: la început vameşii nu mă lăsau să intru în Moldova, acum nu m-ar lăsa să plec.
