Inseparabili
Monica Lovinescu (1923-2008) & Paul Goma (1935-2020) sînt două embleme ale demnității românești, care au devenit o adevărată baricadă a criticii împotriva regimului comunist de la București cînd au început să lucreze împreună, de la Paris. Se completau atît de bine, deși poate că, în vîltoarea întîmplărilor, nu își dădeau seama. Cu finețea și ascuțimea sa analitică, Monica Lovinescu a observat două dintre cele mai răscolitoare adevăruri despre Paul Goma, cele două condiții fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care se rupe conștient de orice formă de comandament: 1) Goma avea o fire copilăroasă; 2) prin consecvență și altruism, în materie de opoziție anticomunistă în România nu a fost nimeni comparabil cu el.
Meritul de a fixa sintetic o atare opinie este al Doinei Jela, care, luîndu-i Monicăi Lovinescu ultimul interviu, a publicat cu onestitate intelectuală discuția, cu atît mai importantă, cu cît venea în concluzia unei vieți de luptă, indiferent de modul în care evoluase relația dintre cei doi. Foarte multe însemnări și poziții publice ale Monicăi Lovinescu, precum și documente, unele încă neajunse la opinia publică, vorbesc despre această legătură.
Ca o amară ironie, avem în acest sens „opinia” unui informator din 1966 (a doua studenție – student bătrîn, spune scriitorul). „Panait” (coleg sau chiar profesor) transmite Securității, după ce l-a observat în sala de curs: „Sub ochelarii fumurii, Goma ascunde o inteligență ascuțită, amestecată cu o mare șiretenie îmbrăcată în naivități de copil. La prima vedere pare un copil mare între colegii lui”. „Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvîntului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?”
Așa cum observă Nicolae Coande, interlocutoarea se plasează asumat în ipostaza de avocat al diavolului, întrebînd dacă Dorin Tudoran nu era la fel. „Dar Dorin Tudoran n-a făcut atît de mult. E prieten bun al nostru și nu ne-a dezamăgit niciodată, deci vorbesc cu obiectivitate aici sau în încercare de obiectivitate. Dar nu a făcut niciodată ce a făcut Goma. Goma s-a situat, în țară, pe poziții incompatibile cu prudența, a luptat pe față. Pe cînd prietenul nostru foarte bun a luptat pentru poziții personale.”
Există și în privința Monicăi Lovinescu voci care încearcă să minimalizeze rolul ei în cultura română, în special prin activitatea sa la Radio Europa Liberă (singura cale prin care putea să ajungă la români). Voci care vorbesc limba Securității: Goma nu e scriitor, e lipsit de talent. Cea mai cunoscută voce a departamentului românesc al Europei Libere a susținut est-etica și asta ar putea spune, pentru cunoscători, aproape totul. Așa cum arăt în cartea mea recentă, „Indiferent dacă e vorba de publicistică, jurnal sau roman, marca etică a scrìsurilor lui Paul Goma este o evidență ce nu mai trebuie demonstrată, în sensul exprimat sintetic de Monica Lovinescu, cu referire la scriitori și literatură: «Morala se învață la școala primară, eticii i se poate consacra o viață sau o operă»”. Aici se situează cei doi luptători, pe o baricadă pe care nu o pot distruge post-factum nici supărări foarte omenești, nici false scandaluri. Nici separarea vieții/biografiei de operă.
Această marcă distinctă încă face obiectul unor răfuieli specifice lumii literare, preocupată să dea întîietate „autonomiei esteticului”, împiedicînd „est-etica” (din perspectiva unei etici specifice scriitorilor și scriiturii din țările blocului sovietic) să pășească pe scenă. Apărut în primă ediție în traducere (Germania, în 1971), romanul Ostinato al lui Gomaera sincron atît cu literatura est(-)etică a scriitorilor curajoși din țările racordate Moscovei, cît și cu literatura Vestului. Se prefigurase deja o conștiință a Estului nonconformist, care salva prin literatură memoria traumei ideologice a societăților comunizate.
Aici este călcîiul lui Ahile al lumii literare românești din anii 1970-1980. De acolo vin problemele de receptare în zilele noastre, atît pentru Goma, cît și pentru Monica Lovinescu. Un astfel de roman nu putea să apară în România, din cauza cenzurii, dar și a orgoliilor lumii scriitoricești-editoriale, deși nu avea nici o problemă în Occident. Cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, vocile inconfundabile ale departamentului românesc al Radio Europa Liberă, membrii marcanți ai exilului cultural românesc din Franța, precum Eugène Ionesco, știau că un roman scris de un indezirabil, fără să se autocenzureze, nu avea nici o șansă de publicare în România.
Consonanți pînă la identificare în privința cauzei pe care au urmărit-o toată viața, Monica Lovinescu – Virgil Ierunca l-au susținut pe Paul Goma. Dar puneau în practică un principiu, nu se legau orbește de o persoană anume. Despre Ostinato spunea Virgil Ierunca, în 1971, cînd a apărut la editura Suhrkamp: „Îl așteptam de douăzeci de ani, și mai bine”. Și nu este o simplă zicere, ci rodul unui precept pe care cuplul de la Radio Europa Liberă l-a respectat în viață și în operă, ceea ce face diferența dintre scriitorul preocupat doar de calitatea estetică a scrisului și scriitorul care trăiește și scrie asumat în epoca lui, conștient de importanța rostirii adevărului: „În fiecare din aceste țări [Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia – n.m., F.B.], scriitorii au devenit ereticii activi prefigurînd trezirea și revolta împotriva puterii. Numai România se înfășurase, aparent, într-un fel de serai estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, își făcuseră din ea un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguități […] Paul Goma însă, cel dintîi, face saltul hotărîtor pentru a arăta lumii că nasc și în România scriitori demni de vremurile pe care le trăim. Ca Boris Pasternak, ca Soljenițîn, ca Tibor Déry. (Și nu-i numim pe toți.)”.
La 10 februarie 1973, un raport al UM 0920 (Informații Externe – DIE, 1972-1978) către UM 0610 (Informații Interne – Direcția I, 1972-1989) îl situează pe Goma în tabăra trădătorilor ideologici. Scriitorul se afla într-o vizită de studii în Franța, la care-l împinsese Securitatea prin intermediul Uniunii Scriitorilor (Zaharia Stancu, în persoană), crezînd că nu se mai întoarce și scapă de el. Acolo „a intrat în contact și este exploatat de către unele căpetenii reacționare ale emigrației române din Franța, printre care amintim pe: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Petrea etc.”.Caracterul „vădit dușmănos” al manuscriselor lui Goma și „poziția impertinentă, anarhică și ostilă” a autorului acestoraîl situau fără rezerve în tabăra reacțiunii externe.
Monica Lovinescu avea un motiv intim de a fi îmbrățișat cauza anticomunistă cu îndîrjire: moartea mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în detenția politică, în condiții inumane, arestată, condamnată și lăsată să moară pentru că a refuzat consecvent să-și trădeze fiica și convingerile. Cu o zi înainte de arestare și în ziua arestării, Ecaterina Bălăcioiu a scris ultimele ei scrisori către fiica și ginerele aflați la Paris, texte cutremurătoare prin ecoul pe care îl au pînă în prezent: 21 mai 1958, profesoara își încheia scrisoarea către cei doi: „La d[racul] cu toți cei care mă fac să sufăr!”, apoi, în ziua arestării, 22 mai 1958, încheie astfel: „Vă iubesc în genunchi; mă rog bătrînește lui Dumnezeu pentru voi, pentru viitorul vostru, ca să rămînă cuibul vostru pe ramura pe care ați ales-o, pentru fericirea voastră, pentru noi împreună, cîndva...”. A murit în penitenciarul-spital Văcărești, la 7 iunie 1960. Închipuirile chinurilor pe care le-a trăit mama în pușcăria politică, trezindu-se la morgă, printre cadavre, apoi imaginea trupului aruncat într-o groapă comună nu puteau fi decît traumatizante. Avea să facă tot posibilul pentru a susține orice voce critică sau mai puțin conformă venită din spațiul marii pușcării ideologice România.
O cale alternativă
Monica Lovinescu și Paul Goma au fost și rămîn uniți de convingeri și principii pe care nu le poate șterge nici o răfuială din presa postdecembristă sau de prin jurnalele unor scriitori și oameni de cultură preocupați să-și șlefuiască statuile. Generalul Nicolae Pleșiță l-a amenințat pe Paul Goma în preziua plecării cu familia sa în exilul parizian, 20 noiembrie 1977: „Revoluția are mînă lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primești un semn din partea noastră”. La 18 noiembrie 1977, Monica Lovinescu a fost bătută sălbatic în fața casei sale din Paris de mercenari plătiți de regimul de la București, „cu intenția de a o reduce-la-starea-de-legumă”, astfel încît să-i fie, literalmente, închisă gura și să nu mai poată rosti critici împotriva regimului comunist și a „conducătorului iubit”.
A doua zi după atentat, 19 noiembrie 1977, era ziua sa de naștere, iar Securitatea i-a oferit un cadou de neuitat. Avertismentul nu a avut efectul scontat, nici Monica Lovinescu, nici Goma nu s-au cumințit. Regimul Ceaușescu încerca să elimine sursa de disconfort prea vocală reprezentată de cea care l-a susținut cu osîrdie pe Goma, acela care zdruncinase sistemul și confortul călduț al conformiștilor prin Mișcarea pentru drepturile omului.
Ce îi deranjează, de fapt, pe cei care o minimalizează pe Monica Lovinescu? Demnitatea cu care și în care a trăit, și pentru care a luptat. Îndrăznesc să mai formulez o întrebare: ce i-a deranjat după 1990, în deplină libertate de exprimare, la relația Lovinescu-Goma pe cei care au încercat să-i despartă?
Ne învîrtim în cerc (precum deținuții politici în manej, dar pe noi nu păzește un cîine-lup): aceeași demnitate în care au trăit și au luptat cei doi (trei, cu Ierunca!), și a cărei subliniere după 1990 devenea păgubitoare pentru multe alibiuri de „rezistență” confecționate ad-hoc. Un român care să pună România pe harta demnității, cum afirmase Monica Lovinescu, care să rupă cu „tradiția” conformismului, așa cum făcuseră confrați ai săi din celelalte țări comunizate, după cum afirmase Virgil Ierunca, a apărut în persoana lui Paul Goma, pe care, entuziasmat, Eugène Ionesco afirma că „este un excelent scriitor, este un mare scriitor, evident nu are suprafața lui Soljenițîn, că nici România nu are suprafața Rusiei sovietice, dar este moralmente de aceeași talie și poate că e și mai tare încă decît el pentru că există o inerție românească, există un fel de fatalism românesc, un fel de nepăsare metafizică”.
Nu este întîmplător că cei doi exilați români de la Paris, care au constituit decenii la rînd o cale alternativă la cea oficială de informare culturală pentru românii de acasă, au îmbrățișat cauza Goma și au susținut-o fără rezerve. Monica Lovinescu, în special, a fost sensibilizată de orice detaliu care adăuga nedreptate și suferință românilor în raport cu regimul de la București. Monica Lovinescu și Paul Goma și-au dedicat viața și opera cauzei românești a eliberării de comunism, fie și pe calea sinuoasă și aparent lipsită de rezultate vizibile a scrisului și vorbitului. Este ceea ce îi unește dincolo de toate discuțiile frustrante și „rupturile” de după 1989, cînd esența relației lor nu s-a distrus. Sînt inseparabili.
Flori Bălănescu este cercetătoare la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Academia Română, și redactor-coordonator al Colecției „Istorie cu blazon” a Editurii Corint. Mai multe la http://flori-balanescu.blogspot.com.
