Însemnările unui pelerin
Azi, cînd și dacă tragi un vînt pe stradă se pune că faci reclamă restaurantului din care ai ieșit, apariția unei alternative la Sf. Parascheva pentru cealaltă jumătate de consumatori evlavioși ai țării era inevitabilă.
Am fost la Prislop de trei ori. Cum se merge, ca să se pună la socoteală, zic cunoscătorii. O prietenă îmi spunea că are rude în lumea monahală care nu au reușit să ajungă de trei ori. Cînd nu e momentul, se opune destinul. Măicuțele despre care îmi povestea au pornit din Moldova pînă în Hațeg și de fiecare dată li s-a întîmplat ceva la mașină. Indiferent că a fost una personală sau transport public. Poate cu cît ești mai curat, cu atît e mai greu de penetrat, nu degeaba am fost informați în prealabil că fericiți sînt cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerului.
Trăiesc minimum opt ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, într-o comunitate de liber cugetători. Cam șapte din zece confrați cred că norocul ți-l faci doar cu mînă ta și cînd faci pasul cel mare se întunecă ecranul ca la laptop cînd s-a terminat bateria. Recunosc, am fost crescut cu alte învățături, dar asta nu înseamnă că, odată ajuns la Prislop, am stat cu vreun sentiment de evlavie la coada uriașă de la mormîntul sfîntului părinte. Mai degrabă cu unul de curiozitate. Și chiar am încercat să simt „vibrația care îți taie picioarele pe măsură ce te apropii“. Am citat din descrierea unui maestru în terapii alternative, campion la arc tradițional și organizatorul primului grup cu care am ajuns acolo. Sincer, în afară de stînjeneala din fața locului de veci – un soi de scenă de stand-up, unde rămîi singur sub luminile rampei și unde ar trebui să îți afișezi cît mai convingător evlavia în fața unor sute de enoriași, care așteaptă însetați să ajungă acolo unde ești tu, iar tu nu profiți din plin de timpul de meditație limitat, acordat de o măicuță cu aer de SPP-ist, care disciplinează masele –, n-am simțit mare lucru. Poate doar mulțumirea că am avut încă o ocazie să îmi trec în revistă trecutul și așteptările de la viitor, ceea ce nu i puțin, pînă la urmă, în timpurile astea agitate.
După un timp de sedimentare, amintirea cea mai prezentă din primul pelerinaj a fost întîlnirea cu localnicii care stăteau în poartă și îmi făceau poftă cu cîte un borcănel cu zacuscă, o sticluță cu palincă, dulcețuri specifice locului, toate făcute la ei în gospodărie. Nu cu artefacte sau alte obiecte promoționale cu branding Arsenie Boca, așa cum poate v-ați aștepta.
Singurul loc asumat comercial, oficial, unde stai la alte cozi interminabile – după ce ai așteptat să-ți ușurezi portbagajul de donațiile achiziționate de la Penny Hațeg pentru bucătăria mănăstirească –, sînt chioșcurile mici din lemn așezate pe aleea principală a mănăstirii. Acolo cîte o măicuță jedi (un soi de Master Yoda, după vîrstă, vorbă, port și dimensiune) vinde lumînări și branding autorizat Arsenie Boca.
Deși n-am prins picior de creștin din țări ortodoxe învecinate să calce cu autocarul sau cu mașina mică în parcarea neîncăpătoare de la Prislop, grupurile de enoriași autohtoni depășesc cu mult aglomerația și cozile de la însuși flagship store-ul creștinismului, mormîntul Mîntuitorului de la Ierusalim. Și vorbesc în cunoștință de cauză, că abia m-am întors de acolo.
Mirosul banilor se ridică în norișori grei deasupra Hațegului, însă afacerea loco – zecile de comercianți ambulanți de pe traseul premergător mănăstirii – e frecție la picior de lemn în comparație cu descurcăreții care gîndesc global și acționează local, iar aici mă refer la vînzători online de branding „Arsenie Boca“.
Ajung adesea într-un sat din Dîmbovița, unde localnicii îmi sorb amintirile din cele trei pelerinaje de la mormîntul lui Arsenie Boca. Ei bine, aceștia sînt victimele perfecte. Target-ul Arsenie Boca, dacă nu are Mega Image în comună, are sigur fibră optică de la Telekom. Deși cîte un localnic cu spirit întreprinzător mai încearcă să adune de un microbuz ca să ajungă tot creștinul la Prislop să-și rezolve o artrită, o datorie la bancă, o fată nemăritată sau un băiat cu darul beției, consătenii, pînă strîng bănuții pentru călătoria inițiatică, au la îndemînă un card de debit și o serie de site-uri care îi apropie de sfîntul părinte cînd sînt la anaghie sau doar prevăzători. Prin achiziția online a unui calendar bisericesc sau a unui magnet de frigider cu chipul „Sfîntului Ardealului“ te scutești de un drum lung și obositor, încheiat cu achiziția analogică a suvenirurilor respective pentru care stai la o coadă lungă și groasă ca un varan de Komodo.
Dacă obiectele promoționale chinezești cu chipul părintelui sînt copleșitor de prezente pe piață, dar mai dificil de cuantificat, mulțimea de cărți cu vagi legături cu Arsenie Boca – se pare că părintele a scris cu adevărat doar două cărţi – reprezintă aproape 30% din piața de carte bisericească, ce aduce în total un profit de aproximativ douăzeci de milioane de euro anual, susține presa de specialitate.
Deși totul sună pe cît de distopic, pe atît de profitabil, după douăzeci de ani în industria comunicării, recunosc că, dacă eram statul român, profitam din plin de vidul de marketing profesionist al acestei oaze vindecătoare de spirit, trup, nenoroc sau iubiri gheboase.
Mănăstirea de la Prislop – păcat că nu și cea de la Drăgănescu, la doi păși de București, unde părintele Arsenie Boca și-a dat măsura talentului lăsînd un testament zugrăvit cu mesaje demne de opera vizionară a unui Jules Verne, H.G. Wells ori Isaac Asimov – profită din plin de numărul impresionant de pelerini. Cred însă că BOR ar avea puterea și priceperea să răspîndească în tot spațiul ortodox est-european faima sfîntului părinte, care i-ar aduce un profit net superior față de prezent, dar nu o face. Și e păcat că doar presa și cîțiva comercianți descurcăreți profită de această poveste de succes a spiritualității românești. Practic, am putea vinde lumii ortodoxe orice cu branding Arsenie Boca: de ce nu am promova rovignete sfințite pentru drumurile naționale, binecuvîntări și dezlegări online (vorba prietenului meu Iulică), pachete turistice cu cazare și demi-pensiune și alte bunătăți vindecătoare ortodocșilor de pretutindeni?
Nu sînt eu în măsură și nu e nici locul aici să judec sau să compar strategiile de afaceri sau de propagandă ale Bisericii catolice vs Biserica ortodoxă, dar nu pot să nu remarc Madona care plînge: statuia făcătoare de minuni de la Şumuleu Ciuc. Cel mai mare miracol al ei de pînă acum: pelerinajul de Rusalii (catolice) adună, în fiecare an, peste o sută de mii de persoane din întreaga Europă, Statele Unite și de pe alte continente. Acest pelerinaj este cel mai mare din Europa Centrală și de Est, urmînd să fie înscris în patrimoniul UNESCO. Iar noi vorbim de amploarea fenomenului Arsenie Boca în jurul a cîteva mii de magneți de frigider, cărți, pixuri, calendare și autocare. La urma urmei, orice pelerinaj din zona ortodoxă pălește în față Rusiei sau a Muntelui Athos, iar manifestările de piață care se dezvoltă în jurul lui Arsenie Boca sînt doar marketing organic care crește haotic precum rapiţa sau urzica, puțin, dar peste tot.
Pînă la urmă, orice s-ar scrie de bine sau de rău, este evident că avem de-a face cu un fenomen generat de un personaj interesant, despre care chiar nepoata lui afirmă că se exagerează mult în ziua de azi, că se profită din toate punctele de vedere.
Sînt un om simplu, care își bagă nasul prin toate oalele lumii, deși nu am poză cu Sfîntul Ardealului în portofel, nici magnet pe frigider. Cu sau fără un plan integrat de marketing în servietă, poate că o să mai trec pe la Prislop să îl salut pe părintele Arsenie Boca. De ce? Mergeți și descoperiți singuri.
(În prima vizită se lăsase seara, stăteam mai departe de coadă, la liziera pădurii, cînd am văzut o vulpe care se apropia încet de mine. I-am vorbit ușor, apoi am scos telefonul și i-am făcut cîteva fotografii. Nu a apărut în nici una din ele, indiferent că am folosit blitz sau nu. Am renunțat la făcut poze și vulpea s-a retras la fel de liniștită cum apăruse.)
Codin Caradimu este director de creaţie la o agenţie de publicitate independentă.
