Infrastructurile - sau ce nu poţi să faci atunci cînd nu ştii -

Daniel BARBU
Publicat în Dilema Veche nr. 296 din 15 Oct 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În urmă cu peste o sută optzeci de ani, A.I. Mihailovski-Danilevski, ofiţer superior rus cu secrete înclinaţii liberale, a fost obligat să petreacă două săptămîni prin ţările române, în serviciul împăratului său aflat în război cu Poarta otomană. Locurile nu i-au displăcut neapărat, dar oamenii locului " ţărani, tîrgoveţi şi boieri deopotrivă " i s-au părut nefrecventabili, inutili, lipsiţi de orice fel de apetenţă pentru muncă, politică sau cultură. Notabilul petersburghez se simţea sufocat de o atmosferă socială tot atît de apăsătoare ca cea a barbariilor asiatice. Pînă într-o zi, la Bucureşti, cînd s-a întîmplat să fie martorul a ceea ce putem considera acum a fi fost (deşi, aparent, istoricii nu i-au sesizat încă importanţa) unul dintre evenimentele fondatoare ale modernităţii româneşti: deschiderea primei librării. Printre cărţi, multe interzise în Rusia sa natală, Alexandr Ivanovici a început "să respire un aer cunoscut". Îşi aminteşte că a gîndit atunci: "m-am strămutat în Europa". Cu mult înainte ca cineva să fi avut cea mai vagă noţiune despre posibilitatea aducerii pe lume a unei Uniuni Europene, europenii erau capabili să se recunoască unii pe ceilalţi. Şi o făceau mai ales în mijlocul cărţilor. Biblioteca şi librăria, populate cu volume pe care autoritarismele de tot soiul le-ar dori incinerate, sînt spaţiul de predilecţie în care s-a constituit identitatea civilă a Europei şi, prin extensie, a civilizaţiei de tip occidental, caracterizată de pasiunea pentru cunoaştere, de pofta de idei şi de libertatea gîndirii. Am putea spune, recurgînd la un procedeu narativ oarecum hegelian, că spiritul european a traversat " dacă nu cronologic, atunci măcar logic " trei faze, comandate fiecare de un imperativ: să ştii, să ştii să faci, să ştii să trăieşti. În mod ideal-tipic, această întreită ştiinţă are o reşedinţă de predilecţie sau, în termeni post-hegelieni, o infrastructură ce-i este proprie: universitatea. În spaţiul generic occidental, lucrurile (drumuri, poduri, clădiri publice, utilităţi) sînt făcute pentru că, pur şi simplu, mintea educată îşi poate imagina existenţa lor, sînt făcute pentru că există ştiinţa practică a facerii lor, sînt făcute pentru că o asemenea pricepere nu se cuvine irosită. Simplu spus, viaţa (chiar şi în înţelesul ei efemer, adică cotidian) trebuie să aibă exact calitatea ştiinţei despre viaţă pe care o societate este capabilă să o acumuleze. De aceea, atunci cînd călători avizaţi, europeni ori nord-americani, vizitează universităţile româneşti purtaţi de curiozitatea de a verifica identitatea occidentală a României, primul loc pe care cer să-l vadă este biblioteca. Universităţile moderne, chiar şi în Africa sub-sahariană, sînt construite în jurul unei clădiri monumentale ce depozitează, în folosul profesorilor şi studenţilor, resursele intelectuale necesare producerii şi reproducerii cunoaşterii: colecţii de cărţi şi periodice, fie legate în tomuri dispuse liber pe kilometri de rafturi, fie disponibile instantaneu prin acces electronic. Niciodată însă universităţile româneşti nu au fost concepute în acest mod. Sediile lor istorice din Bucureşti şi din Iaşi au fost proiectate de statul liberal fără bibliotecă. În cele două oraşe, Fundaţiile regale au fost cele care, pînă în clipa în care regimul comunist le-a transformat în biblioteci centrale universitare, au suplinit parţial această absenţă constitutivă. Nici măcar după 1989, cînd statul postcomunist a creat campusuri universitare noi, la Constanţa şi Oradea de pildă, nimănui nu i-a trecut prin minte să organizeze noile instituţii în jurul bibliotecii. Din acest motiv, călătorul străin rămîne întotdeauna dezamăgit de universităţile româneşti şi pleacă surprins de faptul că cineva poate proiecta modernizarea unei ţări în afara relaţiei formative cu patrimoniul de cunoaştere ce reprezintă semnul cel mai vizibil al ieşirii din barbarie. Poate că România este lipsită de o reţea rutieră modernă, de apă curentă, de staţii de epurare, de incineratoare de deşeuri, tocmai pentru că dezvoltarea infrastructurii ce le precede logic, biblioteca, este încă în stadiu incipient. În universităţile româneşti din trecut şi din prezent, manualul este substitutul bibliotecii. Disciplinele cele mai complexe şi ramificate sînt reduse la formule mnemotehnice din care orice fertilitate a ideilor a fost eliminată. Chiar şi aşa, studenţii zilelor noastre au tendinţa să se plîngă: învăţămîntul este prea teoretic şi nu le oferă acele deprinderi practice cerute de viaţa concretă şi de lumea contemporană a muncii. Ceea ce înseamnă că statul român (liberal, comunist şi postcomunist) fondator de universităţi, ca şi profesorul autor de manuale ori studentul nemulţumit de caracterul abstract al cursurilor operează aceeaşi distincţie radicală între gîndirea hrănită de cunoaştere şi viaţa reală. Semnul vizibil al acestei separări este tocmai absenţa infrastructurilor. Pentru că ele structurează de fapt în profunzime legătura dintre ştiinţa despre om şi lucruri şi ştiinţa de a trăi bine, de a trăi ca cineva care ştie cum este bine să trăieşti şi cum poţi atinge acest bine. În România însă, fostul student devenit politician, ziarist, intelectual, întreprinzător, magistrat sau funcţionar nu are nevoie să frecventeze lumea ideilor pentru a face o carieră de succes, iar a trăi bine nu este mai mult decît o formă de propagandă electorală. Din acest punct de vedere, dacă i-ar fi dat lui Alexandr Ivanovici să revină în Bucureştii zilelor noastre, singurul loc care i-ar părea cunoscut şi pe deplin european ar fi tot librăriile şi cele maximum două biblioteci ce-şi merită numele. În afara lor, ca şi în urmă cu aproape două secole, cărţile, cu tot ceea ce ele conţin, nu produc efecte asupra realităţii, iar ştiinţa a căror suport sînt nu structurează viaţa cotidiană a societăţii.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.