Informaţie pe surse

Semnez cu pseudonim. Din laşitate. Şi pentru că am observat că libertatea jurnalistului ţine doar de la redacţie pînă la bancomatul de unde îşi ridică salariul. Am trei ani în presa scrisă şi un an în televiziune. Nu am petrecut nici o zi însă în vreo facultate de jurnalism. Cu alte cuvinte, "sînt inginer" precum CTP-ul în ale scrisului şi am opinii în orice domeniu. Vrei să îţi scriu o cronică la meciul Foresta Fălticeni-Steaua Mizil şi să juri că e din Gazzetta dello Sport? Mă bag! Vrei să-ţi fac o analiză pe deficitul de cont curent? Sînt omul tău! Şi asta pentru că ştiu să (mă) vînd. Este primul lucru pe care l-am învăţat în presă. Colegii mei numesc asta "cîrlig" (pe care desigur îl muşcă consumatorul de media). Am terminat Filozofie, deci folosesc neologisme… După un an de la absolvire, mi-am luat licenţa în Ştiinţe Politice. Deci, practic, nu ştiu să asamblez, să înşurubez, să repar mai nimic. Sînt unul dintre aceia pe care sistemul de învăţămînt umanist din România nu îi învaţă în patru ani decît să scrie referate. Cu toate astea, de cînd am intrat în presă, am devenit expert în macroeconomie, medicină şi energie nucleară. În 1998 mi-am pus cămaşa bună şi sacoul în carouri al tatălui meu şi am citit pentru prima dată în cenaclul "Noduri şi Semne" din Galaţi. Pentru că a doua zi a apărut cronica cenaclului într-un ziar local, am început să visez. Mă prindea dimineaţa în faţa maşinii de scris Olivetti imaginîndu-mă jurnalistul de care ţara avea nevoie. A urmat facultatea începută la Galaţi şi "funcţia" de redactor la revista de cultură Akademia. Născută din frustrarea unor tineri provinciali ce vedeau Bucureştiul cultural precum paşoptiştii Revoluţia Franceză, revista asta era scrisă cu nerv. De la Paul Evdokimov la Jacques Derrida, de la teatru absurd la experimente literare dadaiste, revista urma un dicton: nu sîntem tributari nimănui. De asta urma să îmi amintesc mai tîrziu. Ajuns la facultate în Bucureşti, am plimbat revista ca pe sfintele moaşte în Casa Presei Libere, sperînd în cronici elogioase. A venit doar una, de la România liberă. Asta era în 2002. Deja îmi crescuse puful pe aripi. Mă "închideam" în biblioteca Facultăţii de Filozofie (care pe atunci era la Drept) şi citeam zece ore pe zi. Trăiam cu sentimentul ciudat că "îngrăşam" prin lecturi o fiară cu maxilare justiţiare pe care urma să o tai la debutul jurnalistic. Au urmat primii bani cîştigaţi din scris. 350.000 de lei pentru un articol publicat în fosta revistă Deci, cu o caricatură a lui Perjovschi inserată în materialul meu. Din acei bani mi-am cumpărat primul volum din Dialogurile lui Platon şi o mască pentru colecţia mea. Eram un om împlinit. Cartea de muncă a venit în 2005, odată cu statutul de tînăr jurnalist al unei publicaţii economice. Tot atunci am luat prima palmă peste ceafă în presă. Scriam despre starea deplorabilă a cinematografelor din România, dar titlul ales de şeful ziarului a fost "Sergiu Nicolaescu spune că o dă în judecată pe Mona Muscă". Cu alte cuvinte, era vorba de "cîrlig", acea sămînţă de scandal care urma să vîndă, să intre în concurenţă pe tarabă cu tabloidele. Am semnat apoi articole despre bănci, asigurări şi cursul valutar, deşi nu ştiam care este diferenţa dintre salariul net şi cel brut. Salariul (n.m. " net) mi-a crescut însă odată cu impresia mea că ştiu ce se întîmplă în domeniile de care scriam. Apoi, lumea presei a devenit un parc de distracţii în care caruselul îi face pe unii să vomite; cum aceştia sînt atît de puţini, toată lumea îi consideră o sursă de bună-dispoziţie. Deplasările de presă organizate de companii erau adevărate chiolhanuri după care toţi jurnaliştii prezenţi scriau la unison că respectiva companie face şi drege: investiţii, achiziţii, profit. Am văzut zeci de ţări şi oraşe pe banii marilor corporaţii, am băut şi am mîncat gratis în cele mai luxoase hoteluri şi am trimis în ţară texte binevoitoare care nu erau verificate din trei surse. M-am împrietenit cu "piariştii" care sînt cei mai amabili oameni cînd compania trebuie să iasă bine în articole şi cel mai greu de găsit cînd dai peste ceva putred în curtea lor. Au venit apoi sărbătorile de Paşte şi de Crăciun cu cadouri sosite la redacţie, baxuri de bere şi de suc, zeci de kilograme de mîncare şi invitaţii gratis la concerte şi evenimente de tot soiul. Test drive-uri cu maşini date de companii, laptopuri şi telefoane uitate ani de zile "în probă" la jurnaliştii care vor scrie obiectiv, desigur, despre aceste minuni ale tehnicii. Am căpătat apoi încredere că legitimaţia de presă îmi dă putere şi am început să merg cu RATB-ul fără frica de a fi prins, pentru că altminteri îi spuneam controlorului cuvîntul magic al publicaţiei şi îmi dădea drumul. Banii s-au înmulţit şi mi-am luat maşină, iar controlorul s-a transformat în poliţistul pe care nu mă mai temeam să-l înfrunt, chiar dacă beam trei beri înainte de a urca la volan. Uşile mi se deschideau pe rînd, îi sunam pe directori şi miniştri şi ne aminteam cu haz de şpriţurile organizate pe banii statului. Iar cînd aceştia aveau nevoie, mai scăpam şi eu o informaţie pe surse în articolul meu, scris în cinstea celui care m-a ajutat să-mi trag canalizare la casa mea din nordul Bucureştiului. Acum, din urmă vin mereu alţi tineri învăţăcei care îşi exersează semnătura pe articole de presă. Studenţi la Litere scriu fără pic de metaforă despre motorizările maşinilor Diesel, primesc din cînd în cînd banii în plic fără să figureze nici măcar la erată pe lista contabilităţii firmei şi intră direct în istorie. Dar aşa am început toţi. Între timp, animalul pe care îl îngrăşam cu lecturi nu a mai fost niciodată tăiat în cinstea acestei meserii care nu-ţi cere decît o singură abilitate: să faci rating. De un an sînt în televiziune şi mă simt deja ca un mic Dumnezeu: "Dă-mi te rog cadrul ăla cu mult sînge", "Bagă sinucisa prima ştire", "Vreau ambianţa cu bocetul". Cred că în meseria asta ar trebui să se dea totuşi un spor anti-demiurgic. Adică nişte bani în plus cu care să ne cumpărăm plumb pentru a rămîne cu picioarele pe pămînt. În momentul în care decizi care moarte e mai importantă în jurnal, ce lacrimă trebuie scoasă la montaj şi în cîte cuvinte trebuie să exprimi durerea sau fericirea, pentru a te încadra în pagină, cred că e uşor să o iei razna. Ultimul rînd al acestei poveşti aş fi vrut să-l scriu cu maşina mea Olivetti Lettera. Din păcate, banda înmuiată în tuş negru pe care o loveau ciocănelele cu litere de plumb se uscase de mult. Am băgat totuşi o coală albă, am încadrat-o central şi am tipărit aproape ilizibil: Cătălin Bălan.