Încrederea sau aerul nostru de fiecare clipă
Subiectul încredere este rar abordat în scrierile economiștilor deoarece ne plasează într-un spațiu al dezbaterii despre cultură și rolul său în crearea modelului de dezvoltare economică. În ceea ce mă privește, fac parte din categoria acelora care cred că nu orice model cultural poate duce la un model de dezvoltare economică bazat pe prosperitate. Cu alte cuvinte, prosperitatea nu apare oriunde și oricum. Numai culturile bazate pe încredere și cooperare pot spera să atingă un nivel civilizațional superior. Occidentul, bazat pe creștinism, a produs în economie capitalismul care, dincolo de dezbaterile contemporane, a fost și este un model de creare a prosperității. Mulți economiști și filosofi ai socialului recunosc încrederea ca fiind unul dintre ingredientele de bază ale capitalismului. Eu cred că este mai mult decît atît, este chiar aerul pe care îl respirăm în fiecare clipă. În acțiunea economică, încrederea este asemenea aerului pentru viață. Respirăm în mod natural și nu ne gîndim la importanța aerului. Nu se vede și nici nu te gîndești la el decît în momentul în care îți lipsește.
Dezbaterea despre încredere și cooperare este foarte veche. Platon considera educația ca stînd la baza organizării sociale, iar Aristotel a definit omul, printr-o celebră sintagmă, ca fiind o ființă socială. Însă, pînă la apariția cooperării economice și a schimbului economic extins, lumea a fost mai degrabă dominată de neîncredere. Oamenii trăiau închiși în colectivități foarte restrînse și erau suspicioși în contactul cu alți oameni. Primele forme de organizare economică funcționau pe principiul cîștig/pierdere. Economia era un joc cu sumă zero, pierderea cuiva reprezentînd cîștigul altcuiva. Pămîntul, principal factor de producție, era același, produsul comun al muncii era mereu același sau aproximativ același, iar cîștigul cuiva (al seniorului sau latifundiarului) reprezenta pierdere pentru altcineva. Produsul unei economii închise, izolate, poate fi asemuit cu un tort de aproximativ aceleași dimensiuni, ale cărui felii erau împărțite mereu la fel. Dacă cineva lua o felie mai mare, atunci altcuiva îi revenea o felie mai mică. În asemenea economii și organizări sociale, populațiile erau reduse, oamenii se cunoșteau între ei. Faptul economic se petrecea în familie.
Odată cu apariția comerțului și a producției pe scară largă, acțiunea economică a presupus în mod obligatoriu contactul cu oameni pe care nu-i mai cunoști. Spațiile geografice s-au lărgit, căpătînd din secolul al XVI-lea o dimensiune planetară. Lumea se deschide și cooperează pe arii altădată de neimaginat. Încrederea sau capacitatea de a pune temei pe cinstea cuiva, de a te bizui pe corectitudinea partenerului de schimb, urcă la un alt nivel. Economia capitalistă nu mai este bazată pe principiul cîștig/pierdere, ci pe principiul cîștig/cîștig. Ea nu mai este un joc cu sumă zero, în care ceea ce pierde un participant cîștigă altul, ci este deja un joc cu sumă pozitivă în care toți participanții cîștigă. Tortul despre care vorbeam capătă dimensiuni variabile, mereu mai mari. Totul se desfășoară sub logica expansiunii. Ceea ce reprezintă cîștig pentru unii nu mai este obligatoriu să fie pierdere pentru alții. Apar optimismul economic și veselia, așa cum frumos se exprimă Fernand Braudel. Lumea modernă este construită pe încredere și optimism. Azi mai mult decît ieri și mai bine ca ieri. Vecinătatea și cooperarea socială au șlefuit de-a lungul timpului relațiile interumane. Din barbari izolați, oamenii au devenit cetățeni vecini care cooperează și țintesc scopuri comune. Am instituit legea la nivel național și internațional.
Dar să vedem ce înseamnă încrederea pentru noul tip de relații sociale. Una dintre cele mai interesante cărți de economie scrise de un contemporan este aceea a lui Francis Fukuyama care se cheamă Încredere, virtuțile sociale și crearea prosperității (în limba română, Editura Antet, 2003). Autorul pleacă de la ipoteza conform căreia „…obiceiurile etice, cum e capacitatea de asociere spontană, sînt cruciale în perspectiva noilor forme de organizare și prin urmare a creării bogăției” și „capitalul social, creuzetul încrederii și elementul-cheie pentru sănătatea unei economii, are rădăcini culturale”. Cum se ajunge la încredere? Cum reușim să păstrăm tendința naturală spre cooperare, chiar pe fondul impulsurilor raționale egoiste? Care este procesul prin care capitalul social este cultivat și îmbunătățit cu încredere? Înainte de a răspunde la aceste întrebări vom aduce în discuție modul în care egoismul învinge cooperarea în lipsa încrederii sau comunicării. Celebra dilemă a prizonierului constituie un pas important în acest sens în această explicație (Vlad Enache, Dilema prizonierului și logica onoarei). Ea a fost formulată pentru prima dată de către Merrill Flood și Melvin Dresher în anul 1950. Este în esență o problemă de cooperare sau, mai exact, o problemă care dezvăluie mecanismul de decizie umană în lipsa cooperării și încrederii. Ce faci cînd nu poți coopera cu celălalt pentru atingerea unui bine comun? Această dilemă este enunțată astfel: „Doi suspecți sînt arestați de poliție. Neavînd probe suficiente pentru a-i condamna, polițiștii îi separă pe cei doi și le oferă amîndurora o înțelegere: dacă unul depune mărturie împotriva celuilalt (îl trădează), iar celălalt tace (cooperează cu primul), atunci trădătorul este eliberat și complicele tăcut primește pedeapsa maximă de zece ani. Dacă amîndoi tac, amîndoi primesc doar șase luni de închisoare pentru o infracțiune minoră. Dacă fiecare îl trădează pe celălalt, fiecare primește o pedeapsă de cinci ani. Fiecare prizonier trebuie să aleagă între trădare și tăcere. Fiecăruia i se garantează că celălalt nu va afla de trădare înainte de sfîrșitul investigației. Cum ar trebui să acționeze prizonierii?” (Vlad Enache, op. cit.). În lipsa cooperării și încrederii, în mod evident își vor trăda partenerii și vor primi pedeapsa de cinci ani. Paradoxul este că fiecare, în mod separat, va trăi cu ideea că a încercat să obțină maximul din situația dată. De fapt, maximul nu se poate obține decît prin cooperare și încredere.
În economie, lipsa încrederii și a cooperării se traduce prin decizia de a înșela primul. În lipsa anumitor condiții, judecata cîștigului rapid va învinge. John Nash este savantul care dezleagă această dilemă și altele asemănătoare. Contribuțiile sale din domeniul matematicii au confirmat ceea ce în practică se întîmpla de mult timp. El a demonstrat matematic avantajele cooperării, adică posibilitatea dublului sau multiplului cîștig în cadrul unei/unor tranzacții economice sau al oricărei relații între oameni sau sisteme sociale. Nash a demonstrat matematic că: „Un punct de echilibru este o mulțime de alegeri strategice, pure sau mixte, ale celor n jucători, astfel încît nici un jucător nu-și poate ameliora șansa prin simpla modificare a propriei sale alegeri, alegerile celorlalți rămînînd fixe” (Solomon Marcus, Paradigme universale, Editura Paralela 45, Pitești, 2011, p. 419). Cu alte cuvinte, un punct de echlibru în relațiile (comerciale, să zicem, sau politice chiar) cu partenerii este acela în care toată lumea se află într-o situație pozitivă, iar avantajul unuia dintre parteneri nu poate fi mărit prin decizii unilaterale. Dînd un exemplu din relațiile internaționale recente, vom spune că strategia lui Trump, prin care SUA trebuia să se izoleze și să cîștige unilateral, era din start sortită eșecului. El s-a comportat asemenea unui jucător de poker care, în momentul în care ține în mînă o chintă roială, încearcă să oprească jocul, confiscînd cele cinci cărți magice. Ceilalți jucători nu ar fi permis asta și s-ar fi ajuns în cel mai scurt timp la lipsa cooperării și la pierderi multiple. Punctul de optim de tip Nash de dinaintea administrației Trump era cît pe ce să se piardă, iar noua situație ar fi intrat într-un dezechilibru masiv. Lumea ar fi intrat în impas, pentru că nimeni nu mai putea întoarce spatele nimănui. La masa de joc a relațiilor internaționale, ca și în viața noastră, a fiecăruia, nu poți înșela tot timpul pe toată lumea. Izolarea și neîncrederea produc falsa impresie a unui cîștig pe termen scurt, dar pierderile pe termen mediu și lung pot fi enorme.
Spuneam că, în lipsa anumitor condiții, în economie, dar și în politică și în alte domenii, judecata cîștigului rapid va învinge. Care ar fi aceste condiții? Prima este convingerea partenerilor că poate exista și se poate obține un cîștig la ambele capete, că prin încredere jocul cu sumă nulă poate fi transformat într-unul cu sumă pozitivă. În economie, asta s-a întîmplat după multe mii de ani de întuneric, în care jocul s-a tot reluat. Cooperarea, chiar dacă poate fi considerată ca făcînd parte din natura umană, nu a fost dezvoltată din start. Educația în spiritul valorilor înalte, al dialogului și încrederii este obligatorie. Omul educat, cu respect față de sine, va juca mereu în favoarea încrederii și împreună cu semenii săi. Stabilitatea sistemului social și prosperitatea sînt factori-cheie ai spargerii neajunsurilor create de suspiciune.
În final, aș dori să discutăm despre țara noastră. Trebuie să spunem că dilema prizonierului nu poate fi depășită în societățile închise, izolate. Oricîte iterații ar avea loc, jocul egoismului și trădării nu va putea fi spart. Sentimentul despre care vorbeam la început, că tortul are aceeași mărime și că noi, cei care ne batem pe el, sîntem tot mai mulți duce la neîncredere și trădare. Sărăcia alimentează sărăcia. Singura soluție pentru state ca România este deschiderea. Așa apar la masă jucători noi și, printr-o vecinătate activă, ne putem contamina cu avantajele încrederii și prosperității. Încet, dar sigur, prin apropierea de lumea civilizată, vom ieși din starea de echilibru suboptimal în care toată lumea minte pe toată lumea și toată lumea înșeală pe toată lumea.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
