Trebuie să mărturisesc: legat de Timișoara, voi fi mereu subiectivă și cu multă speranță. E locul în care m-am născut, m-am format, din care am plecat, dar în care m-am întors mereu și unde am simțit că îmi găsesc relevanța și scopul. Am crescut cu un StudentFest care vibra în tot orașul, cu diversitatea dată de TMBase, Underground Festival, Festivalul Saltimbancilor, T4T Festival, concerte live de jazz sub Pod 16 sau de punk la Inca și multe altele. Și nu o spun cu nostalgie, ci cu mare admirație pentru toți aceia care au creat acest gen de conținut considerat de nișă, care pe segmentul lor ofereau experiențe complexe, așa cum ai fi putut trăi în orice mare oraș din lume. Admirație pentru un spirit care nu a fugit după gloria maselor, ci după calitatea particulară și individuală. Pentru mine a fost barometrul unei comunități diverse care funcționa și se aprecia real pentru această diversitate. A fost locul unde am putut visa la PLAI (www.plai.ro) și, în același timp, alți oameni pasionați visau la Simultan Festival care a început în același an. Mai apoi am putut pune bazele JazzTM, am deschis AMBASADA și, mai recent, FABER, building.a.community. Acum abordăm zone total noi pentru sfera culturală, legate de locuire incluzivă și comunități dezvoltate în jurul spațiului locuit. Timișoara este locul care poate găzdui în egală măsură o bienală de arhitectură (BETA) și o bienală de artă contemporană (ArtEncounters), dar și festival de film „de buzunar” (Ceau, Cinema!) sau o competiție sportivă comunitară care inspiră solidaritate și implicare (Timotion). Iar acestea sînt doar o parte dintre ele.

Toate aceste proiecte s-au dezvoltat în timp, de către o comunitate de oameni dedicați nișelor lor, încăpățînați să le țină în viață și dezvoltîndu-se ca antreprenori culturali pentru a supraviețui. Toate au trecut testul timpului deși pentru nici una dintre ele nici o ediție nu este o certitudine și fiecare an pare un examen de trecut și retrecut cu noi provocări. Dincolo de clasicele zicale care ne descriu ca bănățeni, avem un spirit autocritic și o ambiție de a ne dori mereu mai mult și mai bine, mai ales în comparație cu ceilalți. Ștacheta e mereu sus. În egală măsură, un public cîștigat în Timișoara devine cel mai fidel public. Chiar dacă nu va umple stadioane și nu va fi impresionat de acțiuni de masă, publicul activ din Timișoara este unul care va veni mereu, va asculta, va participa, se va implica real. E un public care apreciază și asimilează în profunzime și care nu va rămîne superficial. Dar da, nu este publicul majoritar potențial din oraș și, cum spuneam, nu va umple stadioane...

În acest context, inițiativa Teatrului Național Timișoara de a trezi orașul și a candida la titlul de Capitală Culturală Europeană a fost un moment în care, în egală măsură, independenți ca  noi, instituții de cultură și parte din acest public implicat și-au asumat că vor lucra împreună. Am contribuit voluntar în fiecare etapă a procesului și am fost recunoscători să lucrăm cu toții, cot la cot.

Pentru mine acest gest simbolic, dincolo de rezultatul competiției, a fost extrem de valoros. Însemna încredere în celălalt, speranță că împreună putem face mai mult și dorință de a lărgi aceste experiențe și tipuri de public. Procesul de scriere a bidbook-ului (dosarul de candidatură), în special în ultimul an înainte de depunere, a fost cea mai valoroasă parte din proces. Coordonat și finalizat exemplar de echipa de atunci a Asociației, a fost cu adevărat un produs colaborativ, o muncă a unei comunități lărgite (inclusiv cu implicare națională și internațională) și o propunere de dezvoltare comunitară coerentă, cu scopul de dezvolta și crește capacitatea sectorului cultural, de a schimba abordarea tradițională, locală, spre una de colaborare, dar cel mai important – confirmarea rolului esențial pe care sectorul cultural îl joacă într-o comunitate funcțională și sănătoasă. Sectorul cultural, dincolo de producția artistică, este de fapt baza societății; realizăm acest lucru în contexte de crize sociale, fake news, mai nou – crize sanitare sau politice. În rest, este comod să rezumăm efectele sectorului cultural la strict actul artistic, fără să vedem contextul în care se naște, este produs și felul în care este primit și are impact asupra unui public. Este comod să îl lăsăm în umbră atunci cînd sînt alte probleme în titlurile știrilor și să îl scoatem în față atunci cînd e liniște și ne putem mîndri cu partea strălucitoare a procesului. De fapt, întreg programul Capitală Culturală Europeană a fost creat conștient, bazîndu-se pe acest context larg, în care cultura este puterea socială a schimbării, este o forță economică pusă într-un context favorabil și care mobilizează mase de oameni dincolo de granițe de orice fel. Și totuși, cum se face că abaterea de la acest scop este din ce în ce mai frecventă? Cum se face că după atîtea experiențe diferite, în orașe și țări europene, Comisia Europeană nu a surprins niște modele care se repetă? Ceea ce s-a întîmplat la Timișoara nu este deloc unic și, din păcate, nu este excepția, ci mai degrabă norma. Cum se poate ca, după atîtea Capitale Europene ale Culturii, să nu existe deja o cerință minimă ca statele care candidează să aibă deja un cadru legal pregătit pentru finanțarea acestui program care este mult prea ambițios și nou pentru o administrație locală, indiferent unde este ea? Cum de nu există niște module de pregătire deja operaționalizate pentru structurile de administrație locală și regională care să explice mecanismele și etapele de implementare din perioada de pregătire a anului de Capitală? Cum se face că tocmai comunitatea creativă locală, care este motorul principal al acestor proiecte, este cea care ajunge să fie dată la o parte și lăsată în umbră, iar în centrul scenei rămîn tensiunile politice și clasicele lupte de putere (care, din nou, nu se întîmplă doar la noi)? Ca independent, parte din proces, nu simt că ceea ce a aflat România despre Timișoara – Capitală Culturală Europeană reprezintă esența și realitatea acestui efort enorm depus de sute de oameni încă din 2012.

Fiind membru activ în rețeaua TransEuropeHalles – a cărei întîlnire anuală am organizat-o în Ambasada în 2019 –, am inițiat o întîlnire a centrelor culturale din orașe europene care au trecut sau urmează să treacă prin acest proces al Capitalelor Culturale Europene. Am înțeles atunci că această perioadă îndelungată (de competiție națională și apoi de implementare și pregătire a anului Capitalei) creează și lasă loc unui rollercoaster de emoții, conflicte și tensiuni care, în cazul perioadelor scurte (așa cum a fost cazul Sibiului, cu un singur an de pregătire), nu au timp să se dezvolte, iar obiectivul final nu se pierde din focus. În egală măsură, lista problemelor sistemice e lungă, iar șansele ca echipele locale, indiferent de componența lor, să fie echipate cu toate abilitățile necesare să le navigheze, să lucreze armonios cu administrația locală și națională, să bifeze lista lungă de obiective și, în plus, să lase o comunitate funcțională mai bună (singurul obiectiv demn de luat în seamă, din punctul meu de vedere) pare o misiune imposibilă... Pandemia a părut că ne-a oferit un răgaz să recuperăm o perioadă pe care am irosit-o, simțind că avem toate atuurile (încă le avem – părerea mea) și nu trebuie să lucrăm la intensitate maximă, sperînd că, în paralel, problemele sistemice legislative se vor regla. Am pierdut nu doar timp, dar și entuziasm și avîntul comunitar după care tînjeam ca independenți de atîția ani. Sînt stări pe care nu le putem recupera. Sînt contexte pe care, din poziția de independenți, simțim că nu le vom putea recrea, cel puțin nu pentru comunitățile noastre. Marea pierdere nu stă în bugete inexistente, în evenimente care ar fi putut avea loc și nici măcar în oportunități irosite, ci marea pierdere este cea a încrederii pierdute în celălalt, încrederea că împreună reușim „imposibilul“, într-un context în care, cum spuneam, avem o grămadă de oameni valoroși, cu toții cu bune intenții, avem atuurile necesare unei Capitale de succes și totuși nu așa cum am visat-o împreună.

Andreea Iager-Tako este co-fondatoare a festivalului PLAI și manager al centrului cultural Ambasada.

Foto: wikimedia commons