Încrederea în neîncredere
Pornesc de la o mărturisire: cu toate că termenul de predare al dosarului "Mergem pe încredere?" a fost pe 4 noiembrie, am cerut colaboratorilor mei textele pe 1 noiembrie. Şi asta în ciuda faptului că niciodată nu am avut parte de vreo experienţă neplăcută: cu o parte dintre ei am mai colaborat şi toţi au predat textele chiar mai devreme decît le-am cerut; despre ceilalţi, cu toate că eram la prima întîlnire, auzisem numai vorbe de bine. Cu toate acestea am devansat termenul-limită. Iar neliniştea asta se răsfrînge în toate; pun mereu la îndoială ştirile de la televizor; citesc întotdeauna termenul de garanţie (vă vînd şi un pont: în magazine, marfa proaspătă stă întotdeauna pe rîndul din spate); mă uit chiorîş la taximetristul care ocoleşte, spunînd că ştie el o scurtătură şi cer mereu factură detaliată la telefon; trăiesc o permanentă îndoială, iar dacă cineva îmi zîmbeşte pe stradă sau îmi face un compliment, îmi e frică să-i întorc zîmbetul sau să-i mulţumesc; prefer să ajung în siguranţa celor patru pereţi de acasă (de a căror trăinicie, ce e drept, am început să mă cam îndoiesc). M-am gîndit că poate e doar paranoia mea, apoi am primit textele dosarului; social, politic, sondaje contradictorii, stări de criză luate la "mişto" şi carantine ţinute "aşa-şi-aşa", mai mult de ochii lumii; ţepe la nivel înalt şi ţepe la nivel mic; înşelătorii cu care ne-am obişnuit ("restul" dat greşit şi micile găinării cotidiene) sau cele care ne dau afară din casa de o viaţă; un dosar destul de întunecat, luminat, doar pe ici şi colo, de seninătăţi idealiste; o societate din care încrederea se cam duce, luînd cu sine principalul liant al relaţiilor umane; un dosar sceptic şi o întrebare: cu ce să înlocuim încrederea, cînd ea dispare? (S.G.)
