"Încerc să mă împrietenesc cu ideea de conflict” - <i>interviu cu Mugur CIUMĂGEANU</i>
Inspirăm conflict. Îl evităm. Îl provocăm. Mai tot timpul. Şi asta de cînd lumea (e distractiv să vezi cum unii oameni de ştiinţă s-au plictisit să se aplece asupra conflictului la oameni, şi acum se concentrează asupra conflictului peştilor clown sau asupra cimpanzeilor, spre exemplu). Consider că lumea de azi nu este mai conflictuală decît cea de ieri " cred că lumea de azi îşi construieşte o dimensiune nouă, în care verbalizează şi meta-verbalizează conflictul, dincolo de a-l inspira/evita/provoca. Într-un cuvînt, în era comunicării globale, am ajuns să bombardăm retina şi timpanul cu veşti despre conflict. Despre orice conflict " între generaţii, între impulsurile sinelui şi eu şi supraeu, între şef şi angajaţi, între America lui Bush şi America lui Radu Pavel Gheo, între mine şi Alex. Leo Şerban (pentru că nu i-am trimis textul la timp)… Conflictul în sine este o condiţie/stare de fapt cu valoare de semnal " şi încerc să fiu cît de contemplativ cu această frază " el ne (îmi) spune că există o discrepanţă sau o ciocnire între nevoi sau dorinţe opuse. Decibelii sau fuga În general, cînd intri într-o dispută, lucrurile nu pot decît să degenereze... De ce credeţi că se întîmplă asta? Conceptul de conflict creează o presiune emoţională care ne duce automat cu gîndul la harţă, ceartă sau dispută. Asta pentru că nu ne-a socializat nimeni la ideea utilităţii conflictului. Ieri, un motan al vecinilor s-a strecurat în dormitorul meu şi şi-a depus ofranda urît mirositoare pe pereţi, pentru a-şi însemna teritoriul. Nevoia lui era evidentă " avea noi teritorii de cucerit. Nevoia mea de confort olfactiv îmi este mie evidentă, iar o pedepsire a unui motan rapid nu face parte din repertoriul speciei mele. Aşa că m-am setat pentru disputa cu stăpînii, despre care nu ştiam exact ce nevoi au. Am urlat în interfon (nu mi-au permis accesul în imobilul lor!), am invocat posibilitatea achiziţiei unei arme cu aer comprimat, am menţionat posibilitatea unui deviz al zugrăvirii dormitorului, într-un cuvînt am fost drăguţcutottacîmul. Alternativa paşnică am epuizat-o vara trecută… De fiecare dată cînd intru în situaţii similare, mă văd confruntat cu propria mea limită " primele mele două decade de viaţă am fost educat că e nu este frumos să te cerţi, că este mai bine să rezolvi paşnic (citeşte " să te retragi sau să eviţi sau să cauţi compromisul), că, în fond şi la urma urmei, conflictul este urît şi rău şi imoral şi putrid. Mulţumesc părinţilor mei şi educatorilor mei şi adulţilor din jur că m-au pregătit pe această cale pentru momentele de confuzie de la vîrsta adultă, cînd mă simt dezarmat şi disconfortat de faptul că am o nevoie sau o dorinţă care antagonizează realitatea. Consider că acest bagaj educaţional generează escaladări ale conflictului, cînd în lipsă de alte instrumente foloseşti decibelii sau fuga. Nu ştiu ce v-au învăţat pe voi părinţii, dar puţini dintre prietenii mei au auzit acest mesaj explicit al utilităţii şi puţini dintre ei au fost socializaţi sistematic într-o paradigmă a capacitării. Strategii de rezolvare Se spune că nu e bine să ripostezi (la insulte etc.), este "mai bine" să te prefaci că lucrul nu te-a afectat. Dar frustrarea pe care o resimţi, nereacţionînd, nu face mai rău? Încerc să privesc conflictul ca pe un amic. Îl vizitez pe calea buchiilor, şi el îmi spune că există nenumărate variante în care poate fi abordat. Manualele care îi sînt dedicate vorbesc, rece şi obiectiv, despre strategii de rezolvare: competiţia, colaborarea, compromisul, evitarea şi acomodarea. Dincolo de algoritmii fiecărei strategii în parte (evident, toată lumea recomandă colaborarea, cu finalitatea ei win-win), conflictul implică emoţii. Satisfacţia de a avea ultimul cuvînt, deznădejdea de a fi călcat în picioare, furia de a nu reuşi să-ţi exprimi o nevoie sau o dorinţă. Dar noi, psihologii, nu privim lucrurile numai la acest nivel " noi aducem în discuţie şi alte emoţii care nu ţin de conflictul în sine, ci de felul în care ne evaluăm emoţional propria eficienţă de a face faţă conflictului. Sînt îngrijorat cînd mă duc la o întîlnire unde s-ar putea să iasă scîntei, mă enervez pe propria mea laşitate în a spune o replică dură, mă întristez că am fost prea abrupt într-o confruntare. Astea sînt meta-emoţii (emoţii asupra emoţiilor sau asupra gîndurilor/ comportamentelor mele), pe care mi le-am construit din mesajele celor care m-au crescut " vezi capitolul de mulţumiri de mai sus. Cred că nivelul acesta, meta-emoţional, îmi creează mai multe probleme decît conflictul în sine. Devine problematic felul în care mă văd şi mă etichetez şi mă apostrofez în forul meu interior, în acea arenă nemiloasă înţesată de percepte contradictorii, absolutiste şi presante pe care le-am colectat în cursul existenţei mele. Într-un cuvînt, conflictul poate fi amicul meu, dar meta-emoţiile, cu siguranţă, nu… Ferice de cei care sînt even cu propriile lor acţiuni şi emoţii, care, indiferent de faptul că au pierdut sau cîştigat, pot să cinstească o halbă cu prietenul lor conflictul, contemplîndu-se într-o oglindă fără etichete şi meta-blablauri. Acolo vreau să ajung şi lucrez la asta, să ştiţi. Există, indubitabil, satisfacţia de a "avea ultimul cuvînt" (într-o dispută). Ţine acest lucru numai de orgoliu sau există şi alte resorturi psihologice? Una bucată persoană: are nevoi, dorinţe, idealuri, planuri, agende. Are parte de o satisfacţie grăsană cînd ele sînt aduse în discuţie şi întîmpinate sau îndeplinite. Nu trebuie să-ţi fie ruşine, atîta timp cît ştirbirea nevoilor sau a dorinţelor celorlalţi au fost luate în considerare. Satisfacţia de a avea ultimul cuvînt, în contextul în care celălalt se adună umilit de pe jos bucată cu bucată, devine problematică. Cred că am putea reveni la placa de mai sus, cu socializarea la conflict " în momentul în care am fost învăţaţi că există numai un win/lose, sau cel puţin că aici stă cheia de boltă a rezolvării conflictului, ajungem dependenţi de acest tip de satisfacţie, dar ne vulnerabilizăm la înfrîngere (pentru că anticipăm că nu există o a treia cale, dincolo de dihotomia învingător-învins). Mă repet, conflictul este un semnal al unei confruntări între nevoi, el nu este în mod neapărat o ciocnire din care cineva trebuie să piardă. Dar asta e o lecţie greu de învăţat pentru unii. O soluţie Un psiholog, care cunoaşte pe dinăuntru toate "schemele" psihologice, ştie să se retragă dintr-un conflict? Cum îl dezamorsaţi dvs.? Un psiholog dobîndeşte treptat capacitatea de a lectura, cel puţin la rece, cîteva dintre resorturile conflictului. Eu personal încerc să mă împrietenesc cu ideea de conflict " evit mai puţin confruntările, utilizez la greu autoironia şi autoîncurajarea, îmi pun meta-emoţiile sub lupă şi uneori descopăr cu surprindere că supravieţuiesc mai puţin şifonat din conflicte. Un lucru îmi este clar " îmi propun să nu mă retrag din conflict, chiar dacă asta este o sarcină greu de îndeplinit de multe ori. Cînd reuşesc să fac atît o hartă a nevoilor mele, cît şi ale celui/celei care îmi este partener/ă de conflict, descopăr că pot să supravieţuiesc mai onorabil. Şi, pentru că face parte din armamentariul cu care m-am dotat, vorbesc despre conflict, despre nevoi, despre emoţii, cu interlocutorii. Am descoperit că asta e o soluţie… a consemnat Alex. Leo ŞERBAN
