Încă o dată pe atît de trăit

În urmă cu aproximativ 800 de ani, un om din Asia, care depăşise uşor vîrsta de 40 de ani, s-a decis să devină senior al războiului. I-a ieşit atît de bine încît a pus bazele celui mai întins imperiu cunoscut în istoria umanităţii. Genghis-khan nu este singurul exemplu celebru care contrazice zicala englezească „un cîine bătrîn nu poate învăţa lucruri noi“. Înainte de a merge mai departe, trebuie spus că, pe vremea lui Genghis-khan, în Europa speranţa de viaţă nu era mult peste această vîrstă... Dacă ar fi să judecăm după standardele lumii moderne, 40 de ani nici măcar nu înseamnă prea mult, cel puţin pentru un bărbat (căci da, trăim într-o societate tributară reflexelor sexiste).

Un alt exemplu mai aproape temporal şi cultural ar fi Goethe care, deşi era cunoscut deja la 23 de ani, a publicat cele mai importante lucrări după 40 (ba chiar 50) de ani. Pentru a rămîne în domeniul literar, dar pentru a schimba genul/sexul, putem spune acelaşi lucru şi despre George Sand. Nimic curios în acest fapt, un proverb chinez chiar spune că „talentele adevărate se coc tîrziu“. Cea mai mare parte a oamenilor trăiesc, însă, în zona în care talentul nu este neapărat definitoriu pentru viaţa lor. Deşi, pe de altă parte, a trăi frumos necesită talent.

Pînă la urmă, de ce vîrsta de 40 de ani creează aşteptări?  

În termeni strict demografici, este momentul în care ne aflăm la jumătatea vieţii. Pentru pesimişti înseamnă că jumătate din ea a trecut deja... Pentru optimişti – că ar mai fi încă o dată pe atît de trăit! Cînd mutăm analiza la nivel social, încep complicaţiile. Foarte mulţi dintre noi trăim în societăţi care „gîndesc“ pe modelul evoluţiei cu un grafic care arată ca un clopot (sau ca şarpele lui Antoine de Saint-Exupéry): ascendent pînă la jumătate şi apoi descendent. Conform acestei curbe, în jur de 40 oricine a atins apogeul, după care ar începe o perioadă de platou şi apoi slăbirea puterilor, descinderea în inactivitate, pasivitate şi, după alţi 40 de ani, sfîrşitul. O astfel de viziune îşi găseşte cel mai uşor argumentul în biologie, mai ales în biologia reproductivă.

La 40 de ani, mai ales pentru femei, este mai complicat să mai reproducă (însă şi pentru bărbaţi, se pare, căci riscurile de complicaţii pentru copil par a fi mai mari). Acest logos al vieţii reproductive este inconştient transferat şi în celelalte zone ale vieţii, persoanele peste 40 sînt percepute nu numai ca fiind mai puţin reproductive, dar şi mai puţin productive pentru comunitate. Aici se află rădăcina profundă, „doxa“ (în termenii lui Bourdieu, adică regula nescrisă, neconştientizată, dar inatacabilă) discriminării, care combină vîrsta şi genul: femeile sînt considerate bătrîne mai devreme decît bărbaţii.

Din această perspectivă avem, deci, de-a face cu dezideratul social, integrat la nivel individual, de a fi superproductiv pînă în jurul acestei vîrste. După care, aşteptările scad, iar sentimentul de a nu fi făcut destul este foarte uşor să se instaleze. Pentru că, de fapt, societatea nu îţi mai „permite“ să faci, pentru că nu-ţi mai oferă aceleaşi şanse.

Stereotipurile asupra vîrstei sînt foarte frumos încapsulate în dialogul dintre Q şi 007, în cel mai recent James Bond: „Q: Age is not a guarantee for experience. 007: Nor is youth a guarantee for innovation.“ Cu alte cuvinte, pînă la 40 de ani ar trebui să dovedeşti că ai acumulat destulă experienţă (eventual într-un singur domeniu) pentru a merita să continui în virtutea experienţei – înapoi la cîinele bătrîn... Pe de altă parte, cînd eşti tînăr, automat eşti inovator. Din această perspectivă, pentru mulţi 40 e începutul unei perioade în care bilanţurile devin mai dese decît planurile de perspectivă. Şi cum, cu toată sinceritatea, bilanţurile sînt prin definiţie dezastruoase (pentru că lumea e în continuă mişcare, iar un bilanţ este prin definiţie static şi retrograd), depresia se poate instala, iar noua maşină sport, eventual roşie, devine o necesitate organică.

Pe de altă parte, există societăţi care încurajează inovaţia indiferent de vîrstă. Cu rădăcini în societăţile consumeriste avansate, acest tip de a vedea lucrurile se generalizează la nivel global – evident, pentru cei care trăiesc conectaţi la „globalizare“, la piaţa muncii postindustriale, al cărei ideal e să valorizeze în mod egal inovaţia şi experienţa. Contradicţiile sînt şi ele parte din acest mod de a te raporta la vîrstă şi generează noi moduri de a „categoriza“ generaţiile, independent de vîrstă, dar pe criterii ale intereselor şi traiectoriilor de viaţă. Este cazul Generaţiei Y, definită prin stil de viaţă, şi cu membri cu vîrste între 20 şi 70 de ani... Se poate spune că ei sînt reprezentanţii destructurării postindustriale a relaţiilor de muncă (şi, de ce nu, de familie). Oricum, pentru Generaţia Y se pare că vîrsta nu mai contează.
Oare aşa să fie?

În fapt, nimeni dintre noi nu trăieşte în zone perfect izolate, în care doar una sau alta dintre perspectivele prezentate succint mai sus este valabilă. Mulţi trăim în societăţi care păstrează perspectiva lineară, de tip clopot, asupra vîrstei, însă am adoptat şi aplicat în propria viaţă părţi ale logicii postindustriale. Ne simţim la fel de inovativi, să zicem ca la 25 de ani, însă putem avea 45 şi o să ni se pară că nu ni se mai dă aceeaşi atenţie în zona inovaţiei. În acelaşi timp, nu ne dorim să fim cazaţi confortabil doar în experienţă. Alţii sînt tributari ai unei percepţii personale de tip tradiţional, însă trăiesc, prin forţa împrejurărilor, în zonele sociale ale Generaţiei Y, pe care nu o înteleg, dar pe care încearcă să o imite. Plăpînde musculiţe mimetice, ne îmbrăcăm la 40 ca şi cum am avea 23, dar ţinem la siguranţa personală mai mult decît îmbrăţişăm riscul. Altfel spus, considerăm că sîntem deja mult prea bătrîni pentru a mai risca ceva sau pentru a învăţa un nou giumbuşluc.

Oricum ar fi, 40 de ani înseamnă ceva: pentru mulţi, timpul unui bilanţ. Pentru alţii, timpul unei reinventări. Pentru unii, momentul ultimului tren. Pentru ceilalţi, momentul contemplării unui peron cu o multitudine de opţiuni. Pentru aproape toţi, momentul de a face o petrecere bună.

„Să ne trăieşti mulţi ani!“ Întrebarera este: pentru a face ce? Aici alegerea este a fiecăruia.  

Alec Bălăşescu este antrololog.