Încă n-am înțeles cum să mă descurc pe lumea asta
Am șase ani, pielea bronzată, părul mai creț decît e acum. Am niște pistrui pe care îi urăsc. În obrazul stîng fac o gropiță care s-a estompat în timp. Sînt pe plaja Trei Papuci și știu că în curînd trebuie „să ridicăm ancora”, să urcăm la masă, pe Patriei. Acolo, în casa mătușii mele, care – pentru că am doar șase ani – îmi pare cel mai bătrîn om din lume, ne așteaptă ea, mătușa, care e sora străbunicii mele, și Buna, bunica mea. Sigur-sigur ne-au făcut, mie și lui Bobo, ceva bun. Aș vrea ca acest „ceva bun” să fie clătite cu dulceață de vișine. Bobo e frate-miu, are patru ani, ochi albaștri și pielea albă, mai albă decît a mea. Mi se pare frumos ca o păpușă. Și bun.
Odată ajunși sus, ni se fac toate poftele. Ce vrem să mîncăm, cum vrem să mîncăm, unde vrem să mîncăm: în bucătăria de vară, la masa din curte, pe canapeaua cu arcuri de sub vița-de-vie? Mai ales mie, fiindcă am fost mereu mofturoasă atunci cînd vine vorba de mîncare. Așa sînt și acum. Acolo, pe Patriei, într-o casă care azi nu mai există, a rămas un colț de rai la care, în mintea mea, mă întorc mereu atunci cînd mi-e dor. Iar mie mi-e dor destul de des de locul ăla. Pe plaja Trei Papuci a rămas cea mai frumoasă copilărie, cu un zmeu colorat înălțat cu greu, cu pielea degetelor de la mîini și cea a tălpilor încrețite de-atîta stat în apa sărată a mării, cu castele din nisip, lopățele, găletușe, saltele gonflabile.
Sînt, acum, exact 30 de ani de la momentul ăsta. N-a fost singurul de genul acesta, au fost zeci. De fapt, cred că sute. Le simt atît de adînc impregnate în memoria mea, atît de intense, încît îmi antrenează, uneori, toate simțurile. Simt pe piele cum mă strînge soarele uscîndu-mi apa sărată, simt răcoarea viței-de-vie din curtea mătușii, simt fragmente din fericirea de-atunci, ca și cînd mi le-aș administra în doze mici, minuscule chiar, ca să nu se termine niciodată. Mă bucur tare mult c-am avut în viața mea niște oameni-plămădeli de bunătate, toleranță, iertare. Dar mai ales de iubire. Dăruită cum se cuvine: fără margini, fără rezerve, fără limite.
Sînt, acum, exact 30 de ani de la momentul ăsta și viața mea e departe de ce-mi imaginasem, de ce sperasem eu că va fi. Eu sînt departe de cum credeam că voi fi. Am înțeles, cu niște ani în urmă, nu foarte mulți, cu prețul unor renunțări, al unor nopți de plîns și-al unor dezamăgiri, că nu pot funcționa după „trebuie”. N-am făcut-o niciodată, deși au fost timpuri în care am încercat, în care mi-am dorit să mă încadrez în tipare, să ating și eu niște standarde, să răspund cumva presiunii sociale dintr-o lume încă profund patriarhală, prea tradiționalistă, mult prea conservatoare pentru cine sînt eu, pentru cum sînt eu. Și mi-am descoperit din nou viața. Aceea care e cu adevărat a mea, palpabilă, palpitîndă, vibrantă, nu aceea pe care o conturasem în imaginație pînă în cel mai fin detaliu. Nu simt deloc nevoia, acum, să mă explic, să mă justific cumva pentru alegerile, pentru deciziile mele. Sînt ale mele și nu datorez nimănui nici un fel de argument. Unele dintre acestea nu au ținut doar de mine, iar pe altele le-am luat pentru că așa a fost, la momentul respectiv, cel mai bine. N-am, din punctul ăsta de vedere, nici un regret. Poate – doar poate, dar chiar și asta rarissim – trebuia să fi plecat mai devreme din niște locuri, de lîngă niște oameni. Dar tot e bine c-am plecat.
Spuneam că m-am întors, din nou, în viața mea. Nu mai alerg, ca acum zece ani, după unicorni roz fuchsia pe pereți, nu mai cred deloc în povești perfecte, în oameni perfecți. Am ieșit din carapacea mea, ca să-mi dau voie să mă bucur mai mult, să încerc mai mult, să-mi fie dor, să revin la pictura pe care am abandonat-o timp de foarte mulți ani, deși mă face atît de fericită. E foarte reconfortant să mă întorc acolo unde mi-a fost întotdeauna bine, în culori care îmi dau mereu șansa de a experimenta mai mult, și mai mult, și mai mult.
Cînd am aflat că tema acestui Dosar Dilema veche este bucuria de a trăi, m-am gîndit, aproape instantaneu, la Tentația de a fi fericit, romanul lui Lorenzo Marone, în care un personaj în vîrstă, aproape de finalul vieții, spune că îi plac, printre altele, pastele făinoase făcute în casă, desenele de pe ziduri și zgomotul buzelor pe piele. „Îmi place cel care iubește primul. Îmi place clipa dinaintea primului sărut. Îmi place cine știe să ceară iertare. Îmi place cine încă n-a înțeles cum să se descurce în lumea asta. Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”. M-am bucurat mult să citesc cartea asta, am citit-o plîngînd și rîzînd. Mă bucur de fiecare carte care îmi place, mă bucur de fiecare inimă pe care o pictez, mă bucur de fiecare nouă dorință a mea. Recunosc, mă bucur că viața mea nu a ieșit așa cum îmi doream eu să iasă atunci cînd aveam doar 20 de ani. E mai bine așa cum e acum, pentru că sînt infinit mai aproape de cine sînt eu, de fapt.
Poate că sună egoist, dar mă bucur enorm că mă pot bucura de libertatea mea. Mă bucur că mă pot bucura de oamenii pe care îi iubesc cît cerul de mult, deși n-am curaj să le spun asta. Mă bucur că-i am lîngă mine pe oamenii care au rămas cu sufletul bun, deși peste ei au trecut traume, dureri, suferințe. Știu și ei, la rîndul lor, să se bucure. Mă bucur că nu-mi mai e frică să vorbesc despre fricile mele. Mă bucur de tot ce e autentic, imperfect și aproape, foarte aproape de mine. Cu siguranță, n-am înțeles – nu încă – să mă descurc în lumea asta. Habar n-am dacă voi învăța vreodată. Dar mă bucur că viața mea începe din nou în fiecare dimineață.
Ada Codău este este jurnalistă, lector univ. dr. la specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
