Înapoi la tradiţie
Ceea ce se întîmplă, oripilant pentru mulţi, în România mediatică a ultimilor cîţiva ani, mai cu seamă în ultimul, nu e, din păcate, vreo paranteză deviantă indusă de exacerbarea violenţei pe scena politică; e – grav şi plin de sens – tocmai restaurarea unei blestemate tradiţii.
Dacă vorbim despre propagandă şi media româneşti, nici măcar nu e nevoie să ducem fraza pînă la sfîrşit că am şi dat deja – minus cîteva nuanţe, importante, nu-i vorbă!, – definiţia ultimului secol din istoria presei noastre. Prinsă un deceniu în elanul idealist postrevoluţionar, apoi înghiţită, un alt deceniu, de extazul tabloidizant şi de goana după trafic şi rating, în fine, zdruncinată din temelii de o criză economică suprapusă peste propria-i criză de identitate, presa românească a ratat în repetate rînduri confruntarea critică a trecutului său. Şi astfel a ajuns, azi, de unde a pornit şi face ceea ce ştie cel mai bine: manipulare şi propagandă.
Dacă duminică ar avea loc alegeri generale, buletinele de vot ar putea avea, fără nici o problemă, imprimate în pătrăţele dedicate partidelor siglele unor televiziuni sau ziare, şi nu obişnuitele sigle electorale. Riscul ca vreun votant să greşească asocierea dintre USL, PDL sau PPDD şi instrumentele lor de propagandă e practic nul! Acesta e momentul anului 2012 în presa românească.
Demonstraţia, altminteri destul de facilă, a istoricei vocaţii propagandistice a presei româneşti nu e – şi nu trebuie să fie – o scuză pentru eşecul dureros şi cvasigeneralizat, azi, al unui mod de a face o presă altfel, care i-a inspirat şi încurajat pe mulţi dintre tinerii care au pus mîna pe pix şi tastatură după 1989, crezînd că se dedică celei mai frumoase meserii din lume. După cum nu ţine loc de scuză nici pentru cei care, destui şi ei, şi-au creat un nume respectat în breaslă, dar care, între timp, au intrat în jocul perfid al manipulării şi al propagandei, continuînd să se legitimeze drept jurnalişti. Realitatea istorică e, însă, că noua presă românească şi publicul său postrevoluţionar au pornit la drum, deopotrivă, avînd în urmă mai bine de jumătate de secol de practică, respectiv de consum de propagandă. La rigoare, deşi propovăduiau libertatea şi democraţia pentru o ţară sufocată de cea mai aberantă dintre dictaturile din Est, nici puţinelor repere româneşti ale presei occidentale din 1989, printre care Radio Europa Liberă, nu le lipsea întru totul tonul propagandistic...
Cercul închis precipitat prin revenirea discursului media la nivelul începutului anilor ’90 lasă în afara sa o societate lipsită de unul dintre instrumentele esenţiale în educarea simţului civic şi a spiritului critic, iar pe dinăuntru un conglomerat jurnalistic bezmetic, fără identitate şi fără repere.
Lumea presei româneşti e prinsă, în momentul de faţă, între incapacitatea de a genera un business sustenabil şi nenumăratele oferte otrăvite apărute din partea unor grupuri de interese (trans)partinice, care i-au pus mereu în discuţie verticalitatea şi justeţea misiunii. La drept vorbind, presa noastră nu s-a descotorosit decît rareori – şi atunci punctual – de metehnele tradiţiei sale dezonorante. În spatele frumoaselor intenţii de profesionalizare a breslei şi a eforturilor de abordare a jurnalismului de calitate de la finele anilor ’90 au stat cel mai adesea tentaţia cîştigului sau a compromisului, ca şi o tenebroasă reţea de afaceri şi de interese din care, abia acum, după ani de zile, începem să înţelegem cîte ceva. Vînzările pe sume spectaculoase ale cîtorva dintre brandurile media româneşti de succes către mari editori din străinătate au lăsat loc de speranţă, pentru scurtă vreme doar.
Puţinele trusturi internaţionale care şi-au asumat maturizarea şi profesionalizarea breslei, luîndu-şi pe cap investiţii în titluri de referinţă, quality, cele mai expuse la o relaţie de uzură cu suspuşii din politica şi economia româneşti postdecembriste, au plătit scump această cutezanţă.
Unii editori străini au suferit repetate şicanări, care au mers pînă la tăierea unor bugete de publicitate dinspre clienţi asociaţi cu zonele politice sau de afaceri care făceau obiectul unor bine-cunoscute investigaţii de presă. Alţii, prea puţin conectaţi la dedesubturile mediului local, au fost subminaţi din interior, editorial şi economic, de oameni care ştiau foarte bine ce fac. În fine, au fost torpilaţi de trusturile de presă gestionate de noii moguli români, care şi-au jucat averile fiecare după propria-i logică şi propriul interes, ambele aflate la polul opus a ceea ce înseamnă un business responsabil de presă. Urmarea: marile trusturi străine au migrat spre zona de presă facilă, spre tabloid şi glossy, abandonînd, în plină criză economică, dacă nu piaţa locală, cu siguranţă asset-urile quality. Întîmplător sau nu, eşecul încercărilor de rupere a presei româneşti de tradiţia sa antedecembristă coincide cu exagerarea fără precedent a grosolăniei şi arbitrariului în discursul media de la noi. Partizanatul a fost dus mult dincolo de apărarea legitimă a unor idei. Iar în timp ce unele televiziuni progresează continuu pînă la performanţe propagandistice greu de imaginat, darmite de depăşit, jurnalismul onest, făcut după toate regulile meseriei, regresează mereu, şi ca expunere, şi ca forţă, şi ca relevanţă. Propaganda a ocupat întreg spectrul media, de la nenumăratele televiziuni de ştiri pînă la cele de sport, înghiţind treptat şi ultimele bastioane din presa scrisă, abandonate de patronatele internaţionale. Ce a mai rămas e o taboidizare care doar ea, dusă pînă la îngreţoşare, poate concura de la egal la egal cu spectacolul degradant al discursului din talk-show-urile de la noi.
Ce-i mai putem opune atunci, în 2012, realităţii fabricate în studiourile televiziunilor de propagandă din România? În vreme ce organismele de autoreglare din media au dispărut cu desăvîrşire ori şi-au pierdut orice urmă de autoritate (vezi Clubul Român de Presă), iar Consiliul Naţional al Audiovizualului duce o luptă oarbă şi ineficientă cu televiziunile, Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune premiază pe bandă rulantă producţii şi emisiuni consacrate prin cinismul manipulator al realizatorilor lor, consacrînd obedienţa faţă de agende obscure şi lipsa de respect faţă de interesul public drept standarde profesionale.
Marea dramă aceasta e: nu doar că avem de-a face cu o propagandă generalizată şi deşănţată, dar ea trece drept mare jurnalism!
Execuţiile în public au devenit, azi, mostre de anchete grele, campaniile de spălare de imagine au devenit mostre de superreportaje, atacurile la persoană au devenit mostre de fină stilistică, iar ridicarea mingii la fileul interlocutorului – marcă înregistrată a marelui interviu. Pentru toţi ceilalţi, pentru cei care, riscînd să rămînă fără audienţă şi fără recunoaştere profesională, problematizează fiecare subiect, au dileme privind echilibrul opiniilor în materialele pe care le realizează, pornesc de la prezumţia de nevinovăţie, chiar dacă stau pe tomuri întregi de dosare incriminatoare, pentru toţi cei care în loc să se aboneze la dezvăluirile facile servite pe sub masă de diverse instituţii şi „servicii“ preferă să o ţină pe drumul lor, pentru toţi cei care nu au nici o problemă în a scrie azi despre greşelile unui suspus PDL-ist, iar apoi să critice acţiunile politice ale vreunui lider USL-ist, pentru toţi cei care se gîndesc înainte de toate la public, şi nu la patron sau la interpusul lui în redacţie, pentru toţi aceştia s-a inventat şi s-a cultivat în toţi aceşti ani o infamă etichetă: „Deontologule!“.
Sinonim cu inadecvarea şi credulitatea, cu frica şi lipsa de performanţă, sinonim cu traiul modest opus opulenţei celor ce trăiesc din „împrumuturi“ de sute de mii de euro ale mogulului pe care îl servesc, acest cuvînt – „Deontologule!“ – aruncat cu dispreţ din studiourile înfierbîntate ale televiziunilor de ştiri, spune totul despre starea actuală a jurnalismului din România.
Ciprian Rus este jurnalist şi analist media.
