În vîrtejul controverselor privind politica de securitate

Victoria clară a centristului Emmanuel Macron asupra extremistei Marine Le Pen deschide drumul unei posibile noi abordări a politicii de securitate și de apărare într-o Franţă în care aproape jumătate din electorat şi-a manifestat nemulţumirea, în turul întîi, votînd cu extrema dreaptă şi extrema stîngă, eliminînd spectaculos din turul final, pentru prima dată în decenii, candidaţii establishment-ului socialist şi republican.

Franţa e, alături de Marea Britanie şi înaintea Germaniei, prima dintre puterile militare din cadrul UE, cu un buget al Apărării estimat (pentru 2016) la 40,8 miliarde de euro, cu o armată profesionistă, bine înzestrată şi antrenată, angrenată nu doar în apărarea teritoriului naţional (inclusiv apărarea colectivă sub egida NATO), ci şi în proiectarea securităţii pe alte continente: misiuni în Mali şi în alte state din Sahel, Republica Centrafricană, Irak, Afganistan etc.

Situaţia militară a Europei e departe de a fi armonioasă şi rezolvată. Odată cu anunţul că Londra va părăsi corabia europeană, Paris şi Berlin s-au grăbit să anunţe formarea unui pol european autonom de apărare, care, pe termen lung, ar putea periclita sistemul defensiv colectiv structurat în jurul NATO. Britanicii au boicotat, de peste două decenii, toate iniţiativele franco-germane similare, dar evident că în aproximativ doi ani nu vor mai putea să o facă, odată cu părăsirea Uniunii. Nu e întîmplător că premierul britanic Theresa May şi cei din cercul său de influenţă au fost contra lui Macron, deoarece, cu o Le Pen victorioasă şi o Franţă dispusă se încerce ieşirea din UE, Marea Britanie şi-ar fi găsit un partener natural cu care să consolideze sistemul euroatlantic defensiv şi să slăbească grav puterea de negociere a UE în dosarul Brexit-ului. Însă Le Pen de fapt urmărea şi ieşirea Franţei din comandamentul militar integrat al NATO, ceea ce pentru britanici, în condiţii normale, ar fi trebuit să fie o linie roșie. Nu şi acum, cînd sînt în corzi şi acuză Germania că se pregăteşte să impună condiţii draconice în negocierea pentru exit. Nu trebuie uitat că Parisul a părăsit acest comandament integrat în epoca preşedintelui De Gaulle, acum vreo 50 de ani, şi a revenit abia în 2009, cînd un Nicolas Sarkozy ceva mai atlantist decît media preşedinţilor anteriori a acceptat acest pas istoric. Dar de ce vrea Le Pen ceva atît de radical? Ca nu cumva Franţa să fie atrasă în războaie care nu servesc interesul naţional, aluzie transparentă la scenariul unui conflict major, probabil accidental, al aliaţilor cu Rusia, în condiţiile în care nu mai e demult un secret că Le Pen şi Frontul Naţional au beneficiat de sponsorizări şi încurajare din partea Rusiei lui Putin...

Dar Franţa se mai confruntă cu două probleme mari, de fapt existenţiale pe termen lung. Terorismul de natură religioasă şi imigranţii musulmani, atît cei recenţi (prima generaţie) cît şi, paradoxal, cei din generaţiile doi şi trei, dintre care mulţi se dovedesc frustraţi, agresivi, violenţi şi neadaptaţi vieţii din Occident. Nu există un consens referitor la ceea ce trebuie făcut în privinţa acestor francezi care nu sînt loiali statului şi valorilor sale laic-republicane.

Pe 5 mai, un raport prezentat de eurodeputatul liberal spaniol Maite Pagazaurtundúa indica faptul că între anii 2000 şi 2016 au avut loc numeroase atentate teroriste pe teritoriul Uniunii Europene, în care au fost ucise în total 658 de persoane, iar țările cu cele mai multe victime sînt de departe Spania, cu 253 de morți (din care 192 doar de pe urma atacului cu bombe în trenuri din 11 martie 2004), urmată îndeaproape de Franța, cu 250. Problema este că Franţa pare să sufere cel mai mult dintre toate statele membre ale UE, în ultimii doi-trei ani fiind vorba de aproximativ 230 de pierderi de vieţi omenești. Practic, odată cu 15 ianuarie 2015, cînd un grup de radicali islamişti au atacat şi au ucis o mare parte dintre membrii redacţiei revistei satirice Charlie Hebdo, au urmat luni şi ani de anxietate şi incertitudine pentru francezi, conştienţi că pot cădea oricînd victimă unor atacuri de acest gen, comise cu fel de fel de arme şi procedee specifice conflictelor asimetrice. Teroriştii, neputînd elimina facil ţinte „oficiale“ tradiţionale, precum autorităţi statale, politicieni, militari de rang înalt, au deplasat violenţa către ţintele „soft“, cetăţenii obişnuiţi, vulnerabili.

Previzibil, Marine Le Pen a insistat pe ameninţarea generată de imigranţii islamici, pe riscurile de natură teroristă şi dreptul de a închide moschei cu predicatori radicali şi de a expulza masiv anumite categorii de străini indezirabili (aşa-numiţii „fişaţi S străini“, în număr de aproximativ 20.000: litera S vine de la „sureté (de l’Etat)“, adică persoane ce aduc atingere siguranţei statului. Practic, ar vrea să îi alunge pe suspecţii străini, înainte ca ei să fi comis vreun delict, doar fiindcă sînt suspecţi! Iar pe suspecţii francezi să îi aducă masiv în faţa justiţiei, controlîndu-i şi hărţuindu-i.

Emmanuel Macron e împotriva expulzărilor în masă, fără dovezi clare, el doreşte mai degrabă coordonarea optimă a eforturilor de culegere de informaţii inclusiv prin formarea unei celule anti-Daesh. Desigur, atacuri precum cel de pe Champs Elysées, din preziua alegerilor, comise de lupi singuratici, sînt extrem de greu de anticipat şi de prevenit. Realist, el recunoaşte că nu există soluţii-miracol, aşa că francezii vor trebui să înveţe să trăiască cu ameninţarea constantă, aceptînd inevitabilul, dar dînd dovadă de maximă vigilenţă. În acest sens, propune nişte remedii parţiale: formarea unei poliţii cotidiene de securitate, recrutarea a încă 10.000 de poliţişti şi jandarmi în următorii cinci ani, de asemenea, 15.000 locuri noi de detenţie în închisori.

Nu doar terorismul şi imigranţii veniţi din Magreb şi din Orientul Mijlociu au constituit teme de interes în campania electorală, ci şi politica militară, misiunile asumate în trecut şi în prezent de armata franceză ca parte a NATO, UE sau în alte formate de cooperare multinaţională.

Macron doreşte creşterea progresivă a bugetului Apărării în hexagon cu 2% din PIB (cerinţa standard pentru toate ţările NATO odată cu summitul din Ţara Galilor din 2014) pînă în anul 2022 şi un serviciu militar universal obligatoriu redus la o lună. El este favorabil unei intervenţii militare în Siria sub egida ONU şi plecării preşedintelui Bashar Assad din fruntea statului. De asemenea, este pentru menţinerea sancţiunilor contra Rusiei (stat acuzat adesea în mass-media franceze că ar fi ajutat la atacurile cibernetice dirijate de adversarii lui Macron contra taberei acestuia). Cît despre Le Pen, ea promitea creşterea la 3% din PIB a cheltuielilor militare pînă în anul 2022 (suma vehiculată fiind de 60 miliarde de euro), investiţii masive în industria naţională de Apărare, restabilirea unui serviciu militar obligatoriu minimal de trei luni, construirea unui al doilea portavion ca garant al independenţei strategice a Franţei (preţ estimat la 4,5 miliarde de euro). A mai anunţat şi recrutarea în armată a încă 24.000 de persoane, în următorii ani.

Președintele Macron se pregăteşte acum pentru alegerile legislative, fiind conştient că La République en marche nu va putea cîştiga majoritatea decît printr-un miracol. El trebuie să accepte, implicit, ideea de coabitare cu elemente liberal-progresiste, cu un premier al dreptei moderate sau al taberei socialiste, în funcţie de preferinţele electoratului dintr-o ţară divizată politic. Deşi constituţia franceză oferă preşedintelui puteri foarte mari, el nu poate reforma viaţa politică, aşa cum a promis, fără să fie cu adevărat deasupra partidelor, un simbol al echidistanţei şi al măreţiei unei naţiuni mîndre de istoria şi cultura sa. Nu poate produce de unul singur prosperitate, securitate, nu poate corecta problemele structurale profunde ale societăţii şi economiei franceze. Nicidecum nu poate ameliora singur clasa politică. Dar, fiind legat de un partid de buzunar, poate dovedi că nu ezită să se distanţeze de obiceiuri şi idei pe care grosul francezilor le detestă din toată inima, evitînd să se asocieze cu figuri compromise ale establishment-ului. Să nu uite niciodată cît de impopular devenise la final de mandat preşedintele Hollande. Şi mai ales nu trebuie să uite că peste jumătate din electoratul său din 7 mai l-a ales în lipsă de altceva mai bun, mulţi doar ca să blocheze ascensiunea extremismului simbolizat de Front National şi de Marine Le Pen Aşadar, un electorat extrem de uşor de dezamăgit şi care peste cinci ani ar putea vota din nou, şi mai masiv, pentru candidaţi ai extremelor, dînd poate o lovitură fatală sistemului consacrat de a cincea Republică… 

Şerban Filip Cioculescu este lector asociat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

Foto: M. Martin